Azi am aflat cu profundă tristeţe http://www.cotidianul.ro/s_a_stins_magdalena_boiangiu-90050.html

că doamna Magdalena Boiangiu, distinsa comentatore de politică externă la revista Dilema veche şi o reputata cronicara teatrala, cu care am colaborat o bună bucată de timp la revista Teatrul, azi, s-a stins noaptea trecuta din viaţă, în urma unei îndelungate suferinţe, alăturîndu-se colegei domniei sale, doamna Tita Chiper, două corespondente din Paradis. Tita Chiper este, fără doar şi poate, creatoarea unei şcoli de jurnalism cultural dilematic, căreia îi datorează enorm toţi tinerii redactori care lucrează azi la prestigioasa revistă. Doamna Magdalena Boiangiu ne-a însoţit pe toţi la colocviul Mihail Sebastian de la Sighişoara, unde a ajuns cu trenul, în urmă cu doi ani, dar mi s-a părut uşor abătută şi retrasă, ulterior aveam să aflu că suferea de mai mult timp de o boală cronică şi că aceasta i-a întunecat ultima parte a vieţii. Mă bucur că am apucat să-i trimit cartea mea despre Sebastian cu dedicaţie, deşi nu ştiu nici azi dacă a primit-o sau nu.

 Voi păstra mereu amintirea colocviilor noastre pe teme teatrale din biroul mult regretatului dramaturg Dumitru Solomon, cu celebrul afiş în care Bill Clinton cînta la saxofon, şi în care discutam cîte-n ceruri şi în stele despre scena românescă, despre regizori şi versiuni regizorale, dar şi despre faptul că dramaturgia naţională este departe de a fi bine reprezentată pe scenele teatrelor din Bucureşti sau din provincie. Îi mulţumesc pentru răbdarea cu care îmi citea cronicile cu ochi de specialist, pe vremea aceea eram doar un simplu student la Facultatea de Litere, care scria cronici de teatru din pură pasiune, şi îi mulţumesc pentru sfaturile extrem de utile, pentru notiţele pe marginea unor cărţi despre teatru care mi-au prins foarte bine şi pentru comentariile docte şi lucide de politică externă din Dilema veche, le citeam pe toate on line, iar aceste comentarii mereu exacte m-au ajutat să mă ţin la curent cu lumea europeană, euroatlantică sau din Orientul îndepărtat, cu lumea politică în care trăim. Cred că era cel mai sensibil seismograf al plăcilor tectonice sau geopolitice din lumea contemporană, îmi amintesc cu mare plăcere comentariile despre războaiele din Bosnia, Irak, turnurile gemene şi activitatea Al Quaida, dar şi cele care priveau aderarea României la NATO sau U.E., şi îmi exprim speranţa că toate acestea fi vor adunate cîndva, ca o cronică a unor realităţi fluide şi uneori însîngerate, în paginile unor cărţi.

În anul 2005 senatul U.N.I.T.E.R. a recompensat-o cu un premiu pentru întreaga ei activitate în teatru. Sper că doamna M. Boiangiu să-şi găsească liniştea, sigur va avea rezervat un loc în culisele invizibile din ceruri, pentru că domnia sa era un om de teatru şi teatrul românesc va şti că nu s-a despărţit niciodată de noi şi că va asista mereu la repetiţii.

 

 Nu ştiu ce se întîmplă, în ultima vreme moartea ne-a privat de atîţi oameni de cultură de valoare, săptămîna trecută am aflat de moartea marelui traducător Alain Paruit, un ambasador plenipotenţiar al literaturii române pe malurile Senei şi a criticului Matei Călinescu, acum am aflat de dispariţia doamnei Boiangiu, sper ca acest şir de ireparabile pierderi culturale să se oprească pentru că fiecare pierdere e aproape de neînlocuit. Am aflat că urna cu cenuşă a profesorului Matei Călinescu va fi adusă în ţară şi depusă în cripta familiei din Drobeta Turnu Severin, şi că exilul domniei sale a luat sfîrşit.

 Gata, de azi sunt oficial în vacanţă de vară, examenele de licenţă s-au terminat aşa că mă pot ocupa exclusiv cu scrisul şi cititul, vizionatul unor filme de artă, eventual ascultatul unor înregistrări de muzică clasică, pe care le-am tot amînat din lipsa de timp întregul an, plus că am de citit din urmă multe cărţi, s-au adăugat strat după strat în bibliotecă, încît acum nu mai ştiu cu care să încep. Poate că o să iau inginereşte, în ordine alfabetică, exact cum proceda acel celebru "lector in fabula" Bibliotecarul, din romanul lui Jean-Paul Sartre, Greaţa, a.k.a. La nausee, pentru cei care (mai) citesc în limba lui Voltaire şi Cioran.

Neoficial, sunt prins şi am tot felul de proiecte abandonate, la care lucrez ca un Atlas, sper să reuşesc să duc la bun sfîrşit măcar unu la sută din ele.

 Văd că toată lumea îl plînge pe Michael Jackson, nu aş vrea să fiu eu mai catolic decît papa aşa că m-am decis să-l las în pace să-şi găsească liniştea măcar pe lumea cealaltă. Good night, sweet prince!

 

P.S. Circula un banc cînd eram eu copil, cu o aluzie la rivalitatea dintre Prince şi Jacko. Cică un echipaj de poliţie aleargă după o maşină în Big Apple, din maşină iese un negru şi poliţistul strigă: "Dă-te prins"! Tipul îşi dă masca jos şi spune: "Nu pot, eu sunt Michael Jackson!"

 Pentru  cinefili niponofili am o mare surpriză, în aceste zile am urmărit trei filme ale unui mare regizor japonez din anii 70, Hiroshi Teshigahara, toate trei sunt adaptări a trei dintre romanele lui Abe Kobo, este vorba despre Pitfall, ecranizarea unui roman despre minerii japonezi, The Woman in the Dunes (Suna no onna) şi The Face of Another ( Tanin no kao), o parabolă a piederii identităţii în lumea modernă şi a alienării produse de o boală care te poate lăsa fără faţă. Actorul din film umblă în primele scene cu faţa bandajată, probabil e o influenţă a romanului clasic al lui Wells, Omul invizibil, pe care l-am citit pe la 10-11 ani. După operaţia de transplant sau mai precis de protezare de faţă tipul ajunge din nou să arate ca un om, romanul părea s.f. în anii 60, dar acum asemenea operaţii au devenit posibile şi se practică deja cu mult succes în America. Se pare că disidentul Ion Pacepa a trecut printr-o schimbare de fizionomie asemănătoare. Romanul are o filosofie a lui, pe care vă rog sa o descoperiţi singuri.

 Ce să mai adaug, Abe Kobo este în acest moment prozatorul meu japonez preferat, i-a detronat în ultima vreme pe psihopatul de Yukio Mishima, am văzut recent filmul pe care l-a regizat, Revoluţie, cu scena grotescă a ofiţerului care comite un seppuku, anticipînd propria lui moarte, dar mi s-a părut o tîmpenie, pe bătrînul Kawabata sau pe Ryu Murakami, singurul care se trage direct din Abe, continuă linia suprarealistă a romanului japonez, romanele lui sunt existenţialiste dar arată altfel decît chestiile scrise de europenii Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, sunt mult mai profunde iar filmele lui Teshigahara San sunt un mix de suprarealism cu literatură în stare pură, apropiate de visele marelui regizor japonez Akira Kurosawa. Teshigahara San a dispărut dintre noi în 2008 şi a lăsat patru filme turnate după romanele lui Abe, cel de-al patrulea, The Ruined Map (Moyetsukita chizu), tradus în limba română de dna. Angela Hondru sub titlul Harta arsă,  nu l-am putut găsi pînă-n ziua de azi, poate o să-l primesc cadou de la soţie cînd va veni în România. Dacă nu prindeţi filmele lui Hiroshi Teshigahara aveţi la dispoziţie cărţile, nu ştiu dacă prima s-a tradus în limba română, oricum seria Abe Kobo este aproape finalizată pentru că autorul nu a scris chiar atît de mult. Capodopera lui Teshigahara rămâne însă Femeia nisipurilor, film recompensat cu Marele Premiu al Festivalului de la Cannes, despre care nu vă spun decît că e un mare film, că merita acest premiu, că fiecare cadru e o stampă a la Hiroshige Ando şi că semnificaţiile filosofice bat orice film românesc din categoria asta, şi că ar putea sta pe acelaşi plan cu Călăuza lui Andrei Tarkovski, e un film despre porcăria asta de viaţă, plin de violenţă şi de ură, dar la final profesorul sosit de la Tokio în căutarea unor insecte ajunge să se încarce de răbdarea femeii şi să accepte viaţa aşa cum aceasta vine spre el. E un film feminist, din această privinţă, cred că putem învăţa mult de la soaţele noastre şi Abe Kobo i-a adus un omagiu soţiei sale, cea care i-a suportat toanele de mare romancier decenii de-a rîndul. Dacă vă cad în mîini DVD-urile, marketate şi în Europa în colecţia marilor clasici Criterion, http://www.criterion.com/films/827

nu le rataţi, merită fiecare secundă din viaţa voastră, dar pentru că predau literatură vă recomand în primul rînd lectura romanelor lui Abe, deşi nu-s deloc uşoare, nu-s lecturi de plajă sau de vacanţă. Din cele netraduse încă am citit în limba engleză alte patru titluri, The Ark Sakura, Secret Rendezvous, Inter Ice Age 4, dar şi The Kangaroo Notebooks. Pînă acum au fost traduse de Angela Hondru, Chip străin şi Harta arsă, nişte romane absolut senzaţionale, pe care le-am dăruit fostului meu asistent de la cursurile de Filosofie sau Logică dl. Gheorghiu, un mare iubitor de literatură existenţialistă, dar şi Femeia nisipurilor sau Omul cutie, ultima apariţie din seria Abe Kobo, un roman absolut suprarealist, l-aş compara cu Zenobia lui  Gellu Naum, dar tematica e foarte diferită. Aştept cu mare nerăbdare versiunea lor în limba română.

 

P.S. Încerc să dau peste integrala Kurosawa, pînă acum am găsit doar cîteva filme mai interesante, dar cine ştie, poate am mai mult noroc lunile care urmează. Şi pentru vacanţă m-am gîndit să vă trimit la comediile lui Jacques Tati, Jours de fetes, Les vacances de monsieur Hullot, Mon oncle, Play-time, Traffic, Parade, unde veţi găsi de toate, un umor franţuzesc de bună calitate pe seama societăţii contemporane cu traffic jam, bucătării super-modernizate şi viaţa în eprubetă, cam ca în distopia futuristică a lui Woody Allen, Zelig, dar mă rog, din cînd în cînd merită să rîdem sănătos de lumea artificailă în care trăim. Dacă vă faceţi cont pe www.criterion.com, puteţi viziona şi nişte filme de artă extraordinare, contra unei sume modice de 5 dolari, la mine nu merg din cauza unor probleme cu Flash Playerul celor de la Adobe.

 

Later update, Pe oricare dintre filmele astea pe care am dat click apare un singur mesaj, This film is not authorized to see in your country. Hail, yic, te pomeneşti că iar am nimerit pe lista neagră, pentru că oricum suntem campioni mondiali la piraterie oamenii s-au fript cu noi şi suflă şi-n iaurt. Nu-i nimic îmi iau inima-n dinţi şi merg la Cinemateca de la Eforie, ca să-i întreb cînd vor rula toate filmele astea. Pînă atunci, cum zic ardelenii, eu vă doresc la buna vedere!

 A fost o ţeapă!  

 Am aflat cu imensă tristeţe că profesorul şi criticul literar cel mai interesant al generaţiei 60, dl. Matei Călinescu, s-a stins după o grea suferinţă, cred că s-a întîlnit deja cu Mathew, fiul lui, despre care a scris o carte uluitoare, rară în literatura română, despre soarta unui părinte care are un copil care suferă de autism. Cred că amîndoi sunt în rai, dar îngerii lor sunt bibliotecari. Ne rămîn nouă cititorilor cărţile lui, cele publicate în România înainte de plecarea în SUA, măştile din poeziile lui Mircea Ivănescu, unde îl însoţea pretutindeni pe Mopete, studiul său despre cele cinci feţe ale modernităţii, eseul despre recitire şi cel despre Mateiu Caragiale, cel mai articulat eseu produs de un condei românesc despre teatrul lui Eugen Ionescu şi nu numai, jurnalul lui american şi Amintirile în dialog, una din cărţile superbe despre anii 50, scrisă la două mîini cu amicul său, Ion Vianu, fiul care a trădat literatura pentru psihiatrie a critcului Tudor Vianu dar care a revenit la dragostea dintîi după ce a ieşit la pensie.

Aş compara fără să ezit Amintirile în dialog cu un celebru recital la pian în care interpreţii erau Dan Grigore şi Cella Delavrancea, mutatis mutandis, adică schimbînd notele muzicale în cuvinte. Să nu-l uităm nici pe Zacharias Lichter, personajul său, de care E.M. Cioran era absolut îndrăgostit iar Mircea Eliade nu a putut să-i ataşeze niciun mit, deşi cred că ar fi trebuit să caute, unul, eventual în zona iudaismului, pentru că modelul în carne şi oase era, de fapt, evreu. Profesorul meu de fonetică de la Engleză, dl. Adrian Niculescu, evocat de dl. Matei Călinescu în roman, era o figură deosebită, sper să fie în viaţă şi să-i dea Dumnezeu mulţi ani de acum înainte, avea un har, cel de a vorbi în orice dialect al limbii engleze, deşi dl. Călinescu îl compară cu proful din My Fair Lady, celebrul Higgins, nu e chiar aşa uşor să ai o asemenea abilitate.

 În romanul lui, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, carte despre care am discutat de mai multe ori cu studenţii mei de la Litere sau Limbi străine, personajul croit după A.N. îşi îngrijea corzile vocale mîncînd gălbenuşuri crude, dar cred că e doar un simplu răutăcism colegial. În roman există un capitol intitulat Despre bătrîni, în care naratorul afirmă chiar că, citez "bătrîneţea este un har", deşi pentru unii este doar o mare povară. Vă reamintesc că eroul cărţii se ducea să-i vorbească unei bătrînici care "de mîncat nu mînca mai mult decît o vrabie: o cană de apă, adusă de cine se nimerea de la cişmeaua din curte, îi era de ajuns o zi întreagă: cîţiva stropi îi potoleau setea, cu restul se spăla, cum da Dumnezeu, în ligheanul ruginit din odăiţa ei cu pereţi scofîlciţi". La reacţia comună, că o asemenea bătrînă nu ar mai trebui ţinută de Dumnezeu în viaţă, Z.L. cel care o îngrijea a răspuns cu cuvintele care ar trebui ţinute minte de toţi:

"Bătrînii, doar bătrînii pot să ne înveţe, pe noi, neştiutorii- fără cuvinte, dincolo de cuvinte- ce înseamnă a fi, doar ei ne pot dezvălui, fie doar şi pentru o clipă, dumnezeiescul miracol al fiinţei la care am participat în neamintita noastră copilărie şi la care ne va fi poate refuzat să mai participăm!"

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Se  pare că scriitorii români se tem mai puţin de Google decît dl. Vanghelie, care cam are probleme cu limba engleză, dar cu ce nu are el probleme, de la verbul a fi la infinit… Am primit un mesaj de la Ionuţ Caragea, un tînăr poet care a debutat cu volumul Născut pe Google, care s-a bucurat de destulă audienţă în mediile virtuale, şi care acum a ajuns la al doilea volum, http://www.ionutcaragea.ro/poezii_files/Opere%20complete_files/absenta.htm.

Sigur el e interesat de părerea tinerilor critici despre poezia lui, cred că ar trebui să se adreseze doamnei Constanţa Buzea care pe vremuri avea o rubrică de profil în revista România literară, cînd eram eu foarte mic şi vărul meu mai mare scria poezii i-a trimis un grupaj lui Geo Dumitrescu, care i-a răspuns să mai pervereze, dar vărul meu s-a făcut doctor. Este greu să-ţi formezi o părere despre tinerii poeţi, poate tocmai ăsta e talentul criticului de întîmpinare, meserie de care am fugit cît am putut. Oricum îi urez lui Ionuţ Caragea mult succes şi mulţi cititori, on line sau în varianta papirofilică!

 

 Am căutat pe Internet ceva date despre Peter Falk, şi am descoperit că are 81 de ani, suferă de demenţă, provocată de cumplita maladie Alzheimer, boala care l-a răvăşit pe Emil Cioran, că soţia lui, despre care detectivul vorbea atît de frumos în serial, i-a pus sub control judiciar întreaga avere, că fiica lui, care este chiar Private Eye, adoptată din prima căsătorie, a dat-o în judecată şi că cele două se ceartă pentru averea care ar trebui să se ridice la cîteva zeci de milioane de dolari, deşi actorul nici nu a murit încă. Cred că ar fi trebuit omagiat nu făcut de rîs, măcar se puteau certa pentru bani după moartea lui. Din nefericire, se pare că fiica lui a povestit reporterilor că nici măcar nu-şi mai aminteşte cine a fost Colombo şi în cîte episoade a jucat în acest serial, unul din cele mai lungi şi mai celebre seriale poliţiste americane. Maşina din film e o raritate, un Chevrollete Cabrio produsă prin 1958, cu un preţ exorbitant pe piaţa colecţionarilor de maşini vechi, iar căţelul lui e dintr-o rasă englezească, cred că e un basset, din acela cu urechi lungi, care fac reclamă firmei mele preferate de pantofi, Hush Puppies.   Mi-am luat o singură pereche în 2002, cînd lucram în Coreea, şi îi port şi acum, sunt foarte rezistenţi. Ar fi bine ca o companie românească să producă pantofi de calitatea acestora, sper că nou înviata din morţi companie Clujana să ajungă cîndva la un asemenea standard de calitate. Sorry pentru acestă paranteză, dar vorba lui Platon, dacă pe filosofii peripateticeni  îi strîng pantofii rezultatele sunt devastatoare asupra teoriei lor.

 Regret că toate astea i s-au întîmplat unuia din cei mai mari actori de televiziune, serialul a debutat în America în anii 70, cînd a fost difuzat pentru prima oară şi la TVR, şi a continuat în 9 sezoane diferite pînă prin 2000. Ultimul film în care Peter Falk a jucat în 2007 se numeşte Next.

 Reţeaua ABC a cumpărat un scenariu pentru o nouă serie dar în condiţiile astea e greu de crezut că vor mai găsi un actor care să joace în locul lui Peter Falk, detectivul şi actorul s-au suprapus definitiv în conştiinţa publicului încît va fi greu de înlocuit.

 Dacă vă este dor de locotenentul Colombo şi celebrul său loden cenuşiu îl puteţi vedea pe Antena 1 sau pe Universal Channel, care are totuşi nişte probleme tehnice, cred că nu au reglat ca lumea satelitul, pentru că apar nişte malformaţii ale imaginii şi sonorul dispare. Dar cînd toate problemele tehnice fi vor reglate va fi un regal de filme poliţiste, şi nu numai.

 Am dormit pe rupte după tîrg, aproape că uitasem că am o restanţă, că trebuie să scriu despre cărţile lui Julio Cortazar, unul din cei mai importanţi scriitori latino americani din toate timpurile şi cu siguranţă, preferatul meu în materie de proză scurtă, la egalitate cu Raymond Carver. Mi-aş dori să descopăr într-o zi o carte scrisă de un autor român, o mai aştept şi mai sper, în care oamenii să se poarte şi să vorbească atît de firesc. Nu ştiu dacă aţi observat personajele literaturii recente sunt răstite, arată exact ca lumea care ne înconjoară şi care vorbeşte de parcă s-ar afla tot timpul în campanie electorală, peste tot, de pe stradă pînă prin diversele instituţii publice toţi ne răţoim unii la alţii. Efectul tembelizator al posturilor astea TV unde apar tot felul de caricaturi de politicieni, care, atunci cînd în sală nu există un jurnalist uită de orice reguli de politeţe şi se bălăcăresc ca la uşa cortului. Credeam că dl. Mircea Geoană e un intelectual, că nu se va bălăcări niciodată cu ceilalalţi, părea mai rasat şi aveam pretenţii mai mari din partea dumnealui, mai ales ca fost diplomat şi amabasador în America, dar văd că se tăvăleşte cu ceilalalţi prin noroi cu plăcerea cu care copiii din oraş, odată ajunşi la verişorii de la ţară, îşi suflecă mînecile şi se bălăcesc prin noroaiele tranziţiei ăsteia fără sfîrşit.

 Din acest motiv am iubit de la început povestirile lui Cortazar, nu mă apuc acum să le povestesc şi am început să-i citesc sau să-i colecţionez cărţile, sunt înebunit după Cît de mult o iubim pe Glenda, Toate focurile, focul, Autostrada din Sud, cele două au nişte povestiri în comun, romanul Şotron( aka Rayuela), cele pe care le-am citit pînă să dau peste ultimul său volum, Armele secrete. Cum nu-mi prea place să fiu un spoiler de cărţi, adică mai pe româneşte să le povestesc acţiunea şi să-i stric plăcerea omului de a le citi de unul singur şi a trage concluzii, ştiu că unii critici literari fac asta mereu, vă recomand două povestiri senzaţionale din acest volum din 1959, şi anume povestirea Funigei, cea care a stat la baza scenariului filmului Blow-up, cu precizarea că pe genericul filmului veţi găsi eterna frază după o idee de J.C, dar şi povestirea care închide cartea Armele secrete. Nu veţi fi dezamăgiţi, e un Cortazar la pătrat, la cub, personal aş include cele două poveşti într-o antologie a celor mai bune povestiri scrise vreodată, le-aş trimite în Cosmos sub formă de audio-book ca să le asculte şi nişte extratereştri, ca să-şi facă săracii o idee ce înseamnă umanitatea. Dacă extratereştri, E.T. şi amicii lui ar avea un club de lectură, şi ar suferi de patima asta a lecturii, care-i o boală lungă şi fără leac.

 

 P.S. Salut traducerile din spaniolă ale doamnei Tudora Şandru Mehedinţi, nu sunt eu un mare specialist şi vorbitor de spaniolă dar am avut ocazia să-mi arunc un ochi peste originalele cărţilor, şi vreau să spun că traducătorea lui Cortazar în limba română a făcut o treabă excelentă. Mă pregătesc să citesc Poveştile cu cronotopi, Bestiarul, Un oarecare Lucas, acum nu mai ştiu în ce ordine şi dacă toate au fost traduse deja, oricum nu voi pierde niciun Cortazar din librării, scriitorul argentinian are în mine un fan iremediabil corupt. Mă pregătesc să scriu despre Michel Tournier şi despre Marguerite Yourcenair.

Vineri mi-am luat porţia de Bookfest, l-am ajutat pe Liviu Bîrsan, aşa cum i-am promis, autorul fiind vizibil marcat de un eu-stress destul de vizibil dar de bun augur, în echipă cu Şerban Axinte, autorul prefeţei cărţii sale de debut, Ochiul şi pulberea, şi prozatorul Bogdan Suceavă, maestrul de ceremonii, şi un domn pe care nu-l cunoşteam, Radu Voinescu, venit probabil din partea editurii, să taie cordonul ombilical al cărţii lui, Asylant şi am participat la standul editurii Cartea Românească la lansarea unei cărţi la care ţineam foarte mult, pentru că autorul ei a avut un rol decisiv în viaţa mea, este vorba de cartea de povestiri fantastice şi logice, Mentaliştii, scrisă de fostul meu profesor Florin Manolescu, cartea fiind prezentată de doamnele Tania Radu, o voce feminină clar conturată a criticii literare de întimpinare, şi Carmen Muşat.

 Domnului profesor Fl.Manolescu îi port o mare recunoştinţă pentru modul profesionist în care m-a învăţat să mă apropii de opera lui Caragiale, iar cele două volume de povestiri, primul, Misterul camerei închise, publicat în anul 2002 în colecţia Cartea de pe noptieră la editura Humanitas, despre care am mai scris cîte ceva aici, pe acest blog, şi ultimul, cel din 2009 au completat zestrea cam săracă de cărţi de tip ucronie, utopie sau puzzle al minţii de la noi. De la cele două volume ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, Istorii insolite şi Alte istorii insolite nu prea au mai apărut asemenea cărţi din familia sf/fantasy/literatura fantastica, cu precizarea că dl. Florin Manolescu are mult mai mult umor decît predecesorul său, celebrul istoric şi critic literar, şi că am simţit foarte mult din spiritul lui Caragiale şi în aceste cărţi, mai ales că marele prozator are vreo două momente şi schiţe pe teme din acestea futuristice. Aş vrea să-i semnalez un singur lucru lui Daniel Cristea Enache, dl. Florin Manolescu nu a lucrat la mai multe facultăţi particulare ci a fost profesor la Universitatea "Titu Maiorescu", la Facultatea de Publicistică, unde îi avea drept asistenţi pe Liviu Papadima şi Mircea Vasilescu, unde cei trei profesori au predat un singur semestru. În prefaţa cărţii Caragiale, fireşte, autorul cărţii, actualul decan de la Facultatea de Litere recunoaşte că acel text este rezultatul colaborării domniei sale cu grupele de studenţi de la Publicistică, mulţi dintre ei sunt azi jurnalişti în presă, dintre care cel mai valoros eram chiar eu, de altfel am rămas la fel şi la Facultatea de Litere.

 Ce e foarte drăgutz în cele două cărţi este abundenţa detaliilor culturale, intertextele şi trimiterile la literatura clasică a unor H.G.Wells, Jules Verne, Arthur Conan Doyle, ca să indic doar primele nume care îmi vin în minte în aceste clipe în care scriu primul draft al unui text viitor. Cum am de gînd să le recenzez pentru că sunt două cărţi de vacanţă tocmai potrivite pentru noul profil al blogului nostru nu voi insista prea tare asupra lor acum.

 La lansarea romanului colegului Liviu Bîrsan au asistat şi o parte din colegii noştri de clasă de la MF3, care au aşteptat cuminţi şi ordonaţi momentul cu semnăturile şi uite aşa am avut o bună ocazie să mai stăm puţin de vorbă.

 Un singur incident m-a cam pus pe gînduri. Cum standurile de la editura Curtea Veche şi Nemira erau destul de apropiate iar programul lansărilor era destul de întîrziat s-a produs o suprapunere între cele două episoade, iar dl. Radu Paraschivescu, autorul celebrului ghid al nesimţiţilor, a început să vitupereze la microfon împotriva noastră, deşi nu-l deranjam cu absolut nimic. Mă întreb doar dacă n-ar fi trebuit să-şi consulte propria carte înainte să se prezinte cu capsa pusă la lansarea cu bucluc de la standul editurii Nemira.

 Mă rog, incidente de tîrg, care pot fi puse şi în seama oboselii şi frecuşului ăsta aberant, mă întreb şi eu, dar şi o parte dintre amicii mei, care se învîrteau dezorientaţi printre standurile doldora de cărţi dacă asemenea evenimente chiar merită organizate. Am avut ocazia să asist la cîteva lansări în străinătate în care lucrurile erau foarte simple, autorul, Salman Rushdie care sosise în Japonia într-o scurtă vacanta şi-a lansat singur romanul într-un celebru lanţ de librării japonez, Kinokunya, apoi l-a semnat pentru cititori, aşa, ca-n filmele americane, şi nu mai e nevoie de tot acest tam-tam cu scriitori şi cititori care cască gura pe la tot felul de lansări simultane. Efectul e aproape nul, zgomotul de fond e atît de mare încît mesajul publicitar nici nu mai ajunge la cititori, iar cheltuielile nici nu acoperă măcar transportul cărţilor de la tipografie la pavilionul Romexpo. La noi, e musai să-ţi aduci o pletoră de critici sau de amici politici, dintre care unii vin fără să aibă măcar timp să-ţi citească opera, şi cînd îi asculţi ai senzaţia că vorbesc despre altcineva. Eu zic că ar trebui să schimbăm puţin povestea asta, să organizăm mai bine astfel de manifestaţii, să construim eventual alte clădiri, mai moderne, cu spaţii de conferinţe şi cu săli speciale pentru lansări pentru că altfel ne facem de râs big time în faţa străinilor cu tîrgurile noastre balcanice şi cu toată bulibăşeala asta care are loc, vorba lui Mihai Eminescu, ca la păsărele, de vreo două ori pe an. Dacă nu suntem în stare să organizăm un tîrg ca lumea aş propune autorilor de carte să se rezume la lansările din librării, măcar acolo oamenii se pot auzi şi se pot înţelege ca lumea.

 De obicei, reuşesc să-mi dau seama mai bine ce cărţi apar dacă mă duc într-una din librăriile mari sau mici din Bucureşti, în afară de nervi, stress şi oboseală tîrgu(i)rile acestea de carte made in Romania nu reuşesc decît să mă calce pe nervi foarte tare. Mai ales că cu librarii tineri de la Cărtureşti sau Humanitas mai poţi schimba şi cîteva cuvinte despre cărţi. Efectul tîrgului de carte a fost că imediat dupa tirg am avut o siestă prelungită de vreo şase ore de somn.

 

 Cam ăsta a fost Bookfestul de anul acesta, cu cărţi şi lansări multe şi vînzări puţine, vorba lui I.L. Caragiale, criză teribilă, monşer!