Amintiri de la Cenaclul “Litere”
Articol cenzurat de revista dispărută prematur pana mea
Încă înainte de a ajunge student la Litere am auzit vorbindu-se despre cenaclurile care funcţionau aici. În anul 1992, în care am devenit student aveam să particip la ultimele şedinţe ale Cenaclului Ficţiuni, coordonat de Ion Manolescu, pe cale de a se desfiinţa, şi am devenit un membru activ la Cenaclul Central, unde i-am cunoscut pe colegii mei mai mari, care se organizaseră singuri, au vorbit cu decanul facultăţii, cred că era încă în funcţie profesorul Paul Cornea, şi au obţinut o sală rotundă, unde azi au loc cursuri, treisute şi ceva, dar care pe vremea lui Ceauşescu fusese sediul unor acţiuni culturale. Unii spun că acolo mai avuseseră loc cenacluri, Noii lui Gheorghe Crăciun sau Junimea lui Crohmălniceanu dar în absenţa unor mărturii autentice, aşa cum ne-au parvenit cele de la Junimea din Iaşi, nu ne putem totuşi baza pe asemenea afirmaţii. Cei mai activi la Cenaclul Central erau Răzvan Rădulescu, Cezar Paul Bădescu plus Svetlana Cârstean, şi T.O.Bobe, ei au fost de fapt oamenii care au gândit structura cenaclului, bazat pe nişte teme impuse, care mai de care mai haioase. Cred că se adunau cu toţii într-o cameră de cămin şi îşi băteau capul ce teme să mai aleagă. Îmi amintesc doar cîteva, Dunga de la pantaloni, Desprinderea, titlul unui film celebru, şi apoi tot felul de poezii cu formă fixă, sonet, rondel, etc. O parte dintre ele mai pot fi recuperate din volumul lui T.O.Bobe, Bucla, întărit mai apoi cu elemente extrase din povestirile publicate în antologia lor, Tablou de familie, în forma finală a cărţii lui de poeme, Centrifuga. Cum nu eram un specialist în tehnică literară şi cum nu aflam niciodată tena cea nouă dinainte textele nu prea îmi ieşeau ca lumea. Îmi amintesc cu emoţie una dintre şedinţe, când liderii Centralului l-au adus pe regretatul Cristi Popescu, care mi s-a părut un tip liniştit care a citit din poemele sale, o lectură destul de şocantă pentru mine. Era într-o perioadă de acalmie, între două crize ale bolii care l-a răpus. La Central a făcut senzaţie şi poemul unui poet care avea un talent de pictor naiv, Mihai Pavelescu, între timp însă colegul nostru a devenit om de afaceri şi s-a apucat de scris…proză. Viaţa e prozaică, mai devreme sau mai tîrziu cu toţii ajungem acolo. Volumul lui de proze va apărea poate chiar în cursul anului 2008.
După aproximativ un an sau doi, sper să nu mă înşel prea tare, Mircea Cărtărescu s-a alăturat Centralului, rebotezat Cenaclul Litere. Ne-am mutat în sala 117, la etajul unu, lângă catedra de Literatură, eu eram ceva mai mare, cred că am continuat să particip la şedinţele acestui Cenaclu până prin 1997 sau 1998 când i-a luat locul Cenaclul Fracturi a lui Marius Ianush. Am fost la vreo două şedinţe ale acestui nou născut dar am renunţat repede după ce m-am convins că atitudinea fracturiştilor era complet diferită de cea în care crescusem atâţia ani alături de Mircea. Voi folosi de acum numele mic, şi din cauză că în viaţa reală nu prea reuşesc să-i spun aşa. Atmosfera era diferită, deşi nucleul de la Central a continuat să citească proză sau poezie, au apărut nume noi, Mihai Ignat de la Universitatea din Braşov, şi poeta Doina Ignat, soţia lui, Victor Nechifor, care scria versuri, asculta muzică experimentală şi lucra la Procter and Gamble, de altfel s-a stabilit mai apoi în USA, apoi o poetă subţirică şi care purta o şapcă, Ioana Nicolaie, autoarea unei poezii foarte biografice şi feminine, Marius Ianush aterizat direct dintru-un liceu militar, care-i lăsase destule traume şi care şi-a descoperit imediat modelul, pe Allen Ginsberg, şi a început să scrie ca poeţii generaţiei Beat, amicul meu, Sorin Gherguţ, un poet genuin care scria şi scrie versuri de la vârsta de şase ani şi fusese vedeta cenaclului pentru elevi condus de Tudor Opriş, Săgetătorul, cu nişte poezii care păreau scrise de e.e. cummings. De la cenaclul lui Tudor Opriş au mai venit şi alţi poeţi, Alma Papadopol, sau Constantinescu, etc. Apoi au apărut şi prozatorii de la Litere, Cecilia Ştefănescu, care combina textualismul, deconstrucţia, cu teorii din fashion, sau artele plastice, cred că ea a lansat moda minimalismului, Angelo Mitchievici, un prozator matein declarat, de altfel a publicat şi un volum mai teoretic despre proza lui Mateiu Caragiale, şi alţii, veniţi din exteriorul facultăţii. Cred că au trecut pe la Cenaclul Litere zeci de nume importante din literatura română contemporană, fie că pe unii nici eu nu i-am ascultat, pe alţii nu mi-i mai amintesc, având în vederea că spre sfârşitul Cenaclului trecusem deja de la statutul de masterand la cel de doctorand şi aveam tot mai puţin timp la dispoziţie să particip la toate şedinţele.
Eu am jucat două roluri foarte diferite în Cenaclul Litere, eram critic de cenaclu pe textele altora şi victimă a comentariilor, uneori corecte, alteori doar răutăcioase, ale colegilor. Printre ei se numără şi destule persoane, de alumni de la Litere care au devenit critici literari profi. Îmi vin în minte doar câteva figuri din presa literară: Andreea Deciu, Simona Sora, Ion Manolescu, Paul Cernat, Costi Rogozanu, Alex Matei, Dan Gulea. Sunt sigur că am uitat o grămadă de nume de colegi critici, sper să nu se supere nimeni pe mine.
Cu poeziile mele a fost până la urmă O.K., deşi erau nişte poeme foarte livreşti, au reuşit să intre în Ferestre 98 şi apoi să devină volumul autonom Ideile bursuce, toate datorită lui Mircea, care în acel moment a crezut cu adevărat în ele. Între timp am abandonat total potecile poeziei, acum umblu pe alte cărări, mai teoretice, aveam nevoie de această detaşare deşi ţin foarte mult la acele poeme, tocmai pentru că le-am scris în epoca mea de cenaclist la „Litere”. Acum le văd mai curând ca pe nişte exerciţii de stil, un soi de Pastiches et melangés, de şantier pentru alte opere mai importante. Mai târziu am citit studiul profesorului Florin Manolescu, Poezia criticilor, şi mi-am dat seama că poemele mele intră în aceeaşi serie. Despre activitatea cealaltă, de critic de cenaclu, vor vorbi mai bine ceilalţi, anume autorii respectivi, sper să nu-mi poarte pică, oricum era un soi de brain storming, ideile cele mai frumoase circulau pe la unul sau altul dintre comentatori. Eram foarte mândru când reuşeam să-mi descopăr câte o idee bursucă în discursul final al lui Mircea, tocmai pentru că regia cenaclului era construită după un ritual francmasonic, acesta ţinea discursul final şi plecam cu toţii acasă cu ideile lui. Nu că ni le-ar fi impus, Doamne fereşte, nu erau nişte verdicte de critic literar ci nişte impresii foarte postmoderne asupra textelor ascultate, iar în cazul celor mai lungi, uneori şi citite în pauza pentru fumat. Discursurile lui în marginea textelor erau crificţiuni. Nu mai ştiu cîte din acele previziuni s-au realizat şi câţi dintre acei autori au devenit scriitori, foarte mulţi erau complet ageamii şi aceştia, sosiţi să citească la Cenaclul Litere căruia i se dusese buhul erau raşi din prima şi nu mai aveau curajul să recidiveze. Nu am ţinut nici evidenţa, s-ar putea ca secretara Cenaclului, Ana Maria Sandu să aibă pe undeva o evidenţă, sau măcar afişele pe care prietenul ei, Mihai, le proiecta la computer pentru noi. În acea perioadă nu ţineam un jurnal intim aşa că nu îmi mai amintesc exact cine a citit şi ce a citit la Cenaclu. La sfârşitul unui ciclu de întâlniri ieşeam undeva în oraş, la început la un fast food românesc, la Copli, apoi la Mc Donalds, când Bucureştiul s-a mai modernizat, unde se discutau ierarhii de valoare, se făceau pronosticuri şi se planificau cele câteva antologii ale Cenaclului, Tablou de familie, Ferestre 98, sau Tescani 40238. De Tescani mă leagă şi pe mine o amintire frumoasă, lansarea volumului Ferestre 98 care a avut loc în Oneşti, unde autorii volumului plus Mircea, ne-am întâlnit cu elevii unui liceu teoretic foarte inteligenţi din localitate, şi apoi am stat o noapte sau două la conacul lui George Enescu şi al Marucăi Cantacuzino din Tescani, evident s-au mai născut câteva opere în acele zile. Erau zile întunecate pentru România armata română tocmai îi bătea măr pe minerii lui Cozma la Stoeneşti şi noi eram acolo, parcă ieşiţi din timp, discutând despre literatură.
Oricum, dacă facem bilanţul, recolta e impresionantă. Au ieşit din mantaua lui Mircea, fără să fie nişte epigoni, ci scriitori tineri de sine stătători, fiecare având stilul propriu, prozatori, critici, poeţi, dramaturgi, o mulţime de scriitori tineri pe care mâine, poimâine, orice istorie a literaturii române va trebui să-i consemneze. S-au născut acolo, sub ochii noştri şi mai ales lângă urechile noastre, Bucla, povestirile cu Dănuţ, Teodosie cel mic, ciclul de poeme despre Klein, Legăturile bolnăvicioase, Epoca Lu, Coasta lui Ianăş, Floarea de menghină, parodiile mele după Scrisorile lui Mihai Eminescu, poemele lui Sorin Gherguţ şi ale Doinei Ioanid, poemele cu Chelbăsan, Hîrtia igienică, şi atîtea şi atâtea mici „capodopere” literare, sper să nu devin nostalgic, şi să nu vărs lacrimi de crocodil, dar un soi de „ou sont les neiges d’antan”, unde sunt anii tinereţii noastre, anii noştri de formare ne cutremură pe toţi.
Şi aş putea povesti ore întregi despre Cenaclul Litere, dar bănuiesc că spaţiul e limitat şi trebuie să-mi leg aici sacul cu poveşti la gură. Sper să mai am ocazia să povestesc toate astea într-o carte, cândva. Şi nu aş vrea să închei textul meu fără a-i mulţumi lui Mircea că a investit toate acele ore în care s-ar fi putut odihni sau şi-ar fi putut desăvârşi opera sa proprie şi pe care ni le-a dăruit cu generozitate nouă. Mai târziu abia, când am început şi eu să scriu mai serios, drăgăliţă Doamne, am înţeles cât de preţios era acel timp. El a cimentat o relaţie de prietenie, căci, sper, toţi cei care am trecut pe la Cenaclul Litere, oricât am fi de diferiţi şi oricât de departe am fi unii de alţii în ziua de azi avem o notă comună, şi anume că ne-am format în academia prieteniei şi a bunei dispoziţii, alături de alţi prieteni, care iubeau literatura la fel ca noi. Facem parte din clasa al cărui diriginte a fost Mircea Cărtărescu, şi suntem cu toţii mîndri de asta.
Iulian Băicuş
Asistent univ. Dr. Facultatea de Litere din Bucureşti
P.S. Să nu uit, proiecte comune mai avem şi azi. Şi poate nu ar fi rău să ne gândim, noi cei mai tineri să preluăm ştafeta aceasta, de la Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Cărtărescu, chiar dacă azi condiţiile de publicare şi poziţia editurilor faţă de tinerii scriitori s-a mai schimbat. Şi se mai miră cineva că noi cei care am trecut pe la Cenaclul Litere îl admirăm şi azi pe Mircea Cărtărescu. By the way, se oferă cineva să devină conducător de cenaclu?
Text publicat în ultimul număr din revista pana mea(sper eu, pentru că nu am văzut încă revista).
Share on Facebook
acum cred că l-aş compara cu capodopera lui Abe Kobo, Femeia nisipurilor, Suna no onna, sau Blow-up, capodopera sa absolută. Pe celelalte nu le-am văzut încă, oricum merită toate trecute trecute pe lista lucrurilor pe care trebuie să le faceţi într-o viaţă. Sunt un "must do", cum spun cei din perfidul Albion. 
