A circulat pe bloguri şi pe email o acuzaţie a unui oarecare domn Mihu, cum că Cristi Mungiu i-ar fi subtilizat un scenariu pe care tot el l-ar fi premiat în urma cu vreo câţiva ani la un concurs H.B.O. Eu nu am reacţionat în nciun fel, pentru că o asemenea acuzaţie ar trebui să fie susţinută cu probe. Un plagiat, cel puţin în domeniul literaturii, se poate demonstra mai uşor, pui cap la cap cele două texte, faci comparaţia şi măsori. În film cred că ar fi o prostie să aduci asemenea acuzaţii, mai ales că spuneam şi eu că nu e singurul film, sau singura opera de artă care atinge această temă. Secretul succesului unui film de autor constă tocmai în forţa viziunii acestuia, sunt convins că dacă dl. Mihu se ducea la Cannes cu scenariul lui lua cel mult premiul Zmeura de aur. Cristi Mungiu seamănă cu nebunul ăla de Francois Truffaut, e ahtiat de cinema, şi azi, intr-un interviu realizat de dna. Eugenia Vodă după premiera primului său lung metraj, Occident, povestea că ţine cu el un carneţel în care îşi notează tot ce i se întîmplă, toate replicile pe care le aude, chiar şi la radioul din maşină. Filmele lui Mungiu sunt autobiografice, ca filmele lui Fellini, Almodovar, Bergman şi ale tuturor marilor regizori din lume. Şi dacă un regizor are succes se găsesc imediat alţi vreo 20 care să-l nege şi să declare că ei au avut o idee mai genială. Ca-n orice profesie liberală, inclusiv critica literară, unde sunt 20 de regizori români sunt 20 de idei despre cinema diferite.

 După ediţia de Eseuri ale Virginiei Woolf, tradusă în anii 70 de Petru Creţia, care ne-a lăsat şi traducerile unei bune părţi dintre romane, avem acum o nouă ediţie, în traducerea doamnei Monica Pillat, distinsa profesoară de la LLS şi descendenta poetului Ion Pillat. Prezenta ediţie de la Rao, Eseuri alese, închide seria de autor Woolf cu două volume, primul consacrat ideilor literare, şi intitulat Arta lecturii, cel de-al doilea portretelor literare, Portrete în oglindă, şi, deşi cele trei cărţi acoperă cam 60 la sută din texte au mai rămas unele încă netraduse, deci mai e loc pentru încă o ediţie. Ediţia completă de eseuri  în limba engleză are exact patru volume şi include cam toate textele de la cele publicate în timpul vieţii de autoare, The Common Reader, şi The Common Reader, Second Series, la cele publicate postum de Leonard Woolf, THE DEATH OF THE MOTH AND OTHER ESSAYS (1942), .THE CAPTAIN’S DEATH BED AND OTHER ESSAYS (1950), plus alte două.  Romanele şi o bună parte dintre eseurile autoarei le găsiţi pe Gutenberg Project Australia,  http://gutenberg.net.au/pages/woolf.html, unde mai puteţi descoperi şi o listă helas!, incompletă a articolelor. Nu prea ştiu care sunt condiţiile de copyright şi dacă Virginia Woolf Estate este de acord cu acest proiect dar pentru cercetătorii operei sale asta e o veritabilă mană cerească. La ultima ediţie în limba română, cea intitulată Eseuri alese, doamna Monica Pillat a adăugat un poem foarte frumos, blagian sau pillatian, intitulat Traducerea ca taină, cred că e un soi de ars poetica al carierei domniei sale de traducătoare. Citez cîteva versuri doar:

"Ar fi oare posibil

să-mi iei sufletu-n mâini?

 

Din poze vechi cei duşi. …"

 Consultările de la Cotroceni de azi au mers foarte bine, ieri premierul Tăriceanu a comis un gest normal, care nici nu mai ţine de politică ci de bunul simţ, a recunoscut public eşecul coaliţiei anti-Băsescu, vom avea probabil o lege a lustraţiei, căci preşedintele României pare hotărât să desecretizeze arhiva fostului PCR, lui Corneliu Vadim Tudor i-a fost retras un ordin pe care nici nu îl merita, acordat de Ion Iliescu pentru merite politice obscure. Nu văd cum PSD ar putea susţine această lege atîta timp cît depind de locomotiva lor politică, de dl. Iliescu, cel care a început să semene cu Thomas the Engine, din desenele animate la care se uită George, băieţelul meu. Votul uninominal a fost asumat în unanimitate, toate partidele s-au angajat să-l susţină, forţele de dreapta se vor coaliza, incluzând în acest pol şi un partid care va readuce moştenirea politică a lui Corneliu Coposu în prim plan, PNTCD, legea ANI va fi modificată, miercuri preşedintele Băsescu va ţine un discurs în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, unde sper că va fi tratat de la înăţimea funcţiei sale, şi nu vor mai fi prezenţi la balcoane membrii organizaţiei de tineret a partidului ultranaţionalist România mare, cu fluierele şi huiduielile lor, conduşi de faimosul Andrei Iucinu, vicepremierul Marko Bela s-a retras din funcţia de vicepremier ca să-şi scrie cărţile acelea pe care a încasat un copyright în avans. Nu mai credeam că vom vedea aceste imagini ale normalităţii şi dialogului politic pe micul ecran. Dar după referendum clasa politică românească trebuia să se trezească din acest carnaval politic, nu mai aveau absolut niciun fel de credibilitate. Treptat, treptat, politica va arata ca-n acel interviu realizat de o doamnă extraordinară a mass media, dna Hossu Longin, apropo a fost lansată de curînd cartea ei după Memorialul durerii, difuzat în cadrul serialului, în care regretatul Corneliu Coposu, cel care ar trebui să primească tot creditul pentru integrarea României în Europa, şi care declara că visează o politică cu pisici şi muşcate în fereastră. Nu ştiu dacă aveţi acces la Episodul LIII – Corneliu Coposu, dar ar merita să fie revăzut. Am înţeles că TVR îşi va digitaliza arhiva şi atunci veţi putea face asta cu mare uşurinţă. Seniorul politicii trebuie să  învingă Răul comunismului, de dincolo de mormînt.

 Regizorul român Cristian Mungiu a obţinut Palme d’Or pentru filmul său la Festivalul de la Cannes, sigur suntem mândri de realizările cinematografului românesc în ultima vreme, mai ales că e cel mai important dintr-o serie foarte lungă de premii. Cristian Nemescu a luat şi el postmortem un premiu pentru California dreamin’ un film cu final deschis, de fapt moartea sa l-a împiedicat să-i dea un final, e un soi de opera aperta, de film de autor cu destin tragic. Seamănă puţin cu situaţia publicării romanului lui Mircea Nedelciu, Clopotul scufundat. Când tragem linie şi adunăm toate aceste succese, am uitat numărul filmelor premiate, cred că Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu, au de asemenea un palmares impresionant, trebuie să ne amintim că toţi aceşti regizori tineri, care au început să fie priviţi de New York Times drept o nouă generaţie nu au găsit niciun fel de sprijin la birocraţii ăia de la Ministerul Culturii la CNC şi la juriile sale, dominate de umbra patriarhului filmului românesc, dl. Sergiu Nicolaescu, un soi de extensie a gîndirii de lemn a lui Ion Iliescu pe ecranul argintiu. Oricum se pare că regizorii români fac lucruri de valoare tocmai cînd asemenea piedici le sunt ridicate în cale. Nu am văzut cele două pelicule premiate dar voi merge în sala de cinematograf la premieră, din snobism poate şi ca mine ar trebui să reacţioneze orice iubitor de cultură din România. Nu am idee dacă îl voi privi într-un multiplex sau pe bulevard sau la Patria, unde nu am mai fost de prin anii 90, dar cred că ar trebui să dăm o şansă acestei generaţii minunate de regizori români. Sunt un fan al noului cinema românesc, de la E pericoloso sporgersi şi Asfalt Tango, la A fost sau n-a fost sau

California

dreamin( endless). Azi au fost Rusaliile, e un semn clar că s-a întîmplat un miracol, că am renăscut din propria cenuşă, că au să mai apară filme în care să existe o poveste puternică, şi care să vorbească într-un limbaj simplu şi direct despre oameni obişnuiţi. Şi, ca să închei, tema filmului lui Cristi Mungiu e una puternică, pentru mine e chiar una tragică. O colegă de bancă din liceu, o fată extrem de inteligentă şi sufletistă a trecut prin această experienţă care a marcat-o definitiv, căci din nefericire nu va mai avea copii niciodată. Filmul lui Mungiu poate părea publicului francez o poveste din spatele Cortinei de Fier dar sunt sigur că buna mea colegă nu se va duce să-l vadă. Şi nu e singurul document cutremurător despre acest fenomen cumplit, despre genocidul la care au împins femeia română în acei ani, am în faţă tratatul lui Gail Klingman, Politica duplicităţii şi în minte acel documentar extra despre Decreţei. Sunt sigur că miracole se pot întâmpla şi în celelalte arte, că vom avea o şcoală de regizori de teatru şi de dramaturgi recunoscută pe plan european, că romancierii noştri vor fi mai traduşi şi mai mediatizaţi decât sunt în prezent. Ca să trag puţin spuza pe ce mă pricep eu cred că filmele astea nu ar fi avut un atare success fără scenariştii tineri. În seara asta am fost mîndru că sunt român, asa cum mi s-a întîmplat doar de cîteva ori în viaţă. Cinematograful e doar buzduganul din basme care anunţă sosirea zmeului. Europa, please wait, here we come!

 Am descoperit la un anticariat din centru volumul lui Natsume Soseki, a fost tradus din engleză, aşa cum bănuiam, şi publicat la editura Univers sub titlul Motanul are cuvîntul… în 1975. Traducerea nu e rea, deşi nu prea merge să traduci o carte scrisă în japoneză prin limba engleză, sună ca naiba, George Steiner s-ar fi ofticat rău de tot. Oricum bine că traducătorul dl. Mihai Matei nu a minţit că a tradus direct din japoneză. Un caz absolut asemănător, cel al variantei româneşti a lui Genji Monogatari, tradus din limba franceză de Henriette Yvonne Stahl, care era şi o traducătoare de mare talent. Pun pariu că voi mai descoperi şi alte exemple. Acum mă gîndesc dacă există un soi de reciprocitate, dacă profesorii japonezi cînd traduc din limba română sunt obligaţi să ia în calcul în primul rînd operele traduse în franceză, engleză, germană sau italiană. Dacă e aşa înseamnă că studiile româneşti din universităţile japoneze sunt absolut inexistente şi că limba română literară nu a ajuns încă pe această insulă.

 Un virus a reuşit să-mi şteargă un capitol întreg din cartea despre Mihail Sebastian, capitolul final, despre Jurnal astfel că am fost nevoit să-l rescriu pornind de la schema iniţială, dar sunt relativ mulţumit de rezultatul final. Săptămîna trecută s-a mai petrecut un episod din războiul  fratricid, am fost supus aceleiaşi agresiuni psihice la care m-au supus în ultimii patru, cinci ani, dar am rezistat cu brio şi voi rezista în continuare. Sunt un luptător, nu mă voi da bătut niciodată, voi lupta cu acest sistem pînă la capăt. Am avut o săptămînă extrem de grea, acum citesc lucrările de licenţă ale studenţilor, încerc să-i ajut pe cît îmi stă în putinţă să încheie acest ciclu de patru ani absolut onorabil şi să aibă un nou start în viaţă. I-am trimis un email domnului Cristian Tudor Popescu, preşedintelui CRP în care îi ceream să-i protejeze pe absolvenţii facultăţilor de Jurnalistică, Comunicare sau chiar Litere care au mari dificultăţi în presa scrisă sau în  audiovizual, sunt în permanenţă luaţi peste picior de ziariştii fără calificare. Eu cred că acest organism, Clubul Român de Presă ar trebui să se ocupe şi de calificarea profesională şi de mijloacele de formare continuă ale propriilor membri. Nu mai vorbesc despre dezbaterile în jurul unui cod deontologic, ca să nu mai pun în discuţie o eventuală lege a presei, au existat chiar mai multe proiecte dar au fost considerate prea restrictive şi au fost respinse. Nu ar strica nicio întîlnire între breasla ziariştilor şi cea a profesorilor de jurnalistică, a formatorilor, pentru ca învăţămîntul superior să se adapteze cumva cerinţelor pieţei reale. M-a şocat şi pe mine şi regret nespus dispariţia subită a domnului Ralu Filip, extrem de tînăr şi de energic cenzor al exceselor de tot felul din audiovizualul nostru. În plus am citit că The Economist a sancţionat într-un articol comportamentul preşedintelui Traian Băsescu, scriind că acesta şi-a adumbrit singur victoria sa din campania pentru referendum. Sunt sigur că preşedintele va găsi o modalitate prin care să se revanşeze şi să şteargă chiar şi amintirea acestui gest. Oricum, în politică, de obicei cîştigătorii iau totul.

 Ca să rămân la zona culturii din Ardeal, am dat gata două romane de Ruxandra Cesereanu, Tricephalos şi Nebulon, pentru că prima ei carte în proză e mai greu de găsit. Despre Nebulon am numai impresii bune, prozatoarea se integrează perfect într-un curent mai larg al minimalismului postmodern feminin, unde se încadrau şi alte poete sau prozatoare tinere. Mă gîndesc la Doina Ioanid, de pildă, dar probabil mai sunt şi alte exemple. Pentru că sunt un îndrăgostit de japonezării literare cel mai mult mi-a plăcut o povestire care se intitulează Bătrîneţea periculoasă a domnului Hokusai, o extensie intertextuală a unui celebru poem de Florin Mugur, în care personajele sunt Hokusai şi Kurosawa San, muntele Fuji şi strigoii lui Mishima şi Kawabata San, ambii morţi prin hara-kiri. Într-unl dintre capitole, intitulat chiar I, Me and Myself, autoarea îşi expune diferitele identităţi exuviale, diferitele ei măşti, una dintre aceste alter-egouri este chiar Mesmeea-Dafne, aşa un soi de vrăjitoare, al cărei portret se găseşte tot în carte. Mesmeea a devenit între timp posesoarea unui blog, aşa că puteţi urmări toate metamorfozele ei live. http://blog.360.yahoo.com/blog-voNwP7Ijbr5MnY1Xhgw-;_ylt=AtVhxbMkwj9it2.qcQSpOCusAOJ3?cq=1

 De obicei se întîmpla invers, ca o carte să se nască pe blog dar acum întîi a fost cartea, personajul şi apoi blogul.  

Editura Cartea Românească a republicat un studiu al distinsului profesor şi specialist în avangradă, dl. Ion Pop. http://www.cartearomaneasca.ro/colectii/critica_istorie/a_scrie_si_a_fi.html

E un studiu critic sau monografic al operei lui Ilarie Voronca, probabil cel mai bun de pe piaţă din acest moment. Voi reveni asupra acestui subiect cînd voi intra în posesia cărţii, deocamdată doar am răsfoit-o într-o librărie. E un eveniment editorial, dl. Ion Pop a îngrijit în anii 90 şi a prefaţat noua ediţie a poeziilor şi poemelor în proză a lui Voronca, unul dintre cei mai puţin prizaţi poeţi modernişti.

 Am înregistrat replica lui C.T.P. din emisiunea lui Robert Turcescu că înoată mai bine decît scrie preşedintele Băsescu, şi o notez aici, ca un drept la replică. În rest îl rog pe domnul preşedinte al Clubului Român de Presă să-mi spună şi mie care este proporţia jurnaliştilor de profesie, a celor care au absolvit o facultate, măcar un curs de specializare, acolo, de două trei luni din presa noastră scrisă sau din cea audiovizuală. Dacă pe la tabloidele astea ar fi nişte jurnalişti ca lumea, care să înveţe la o şcoală specializată, fie ea şi o universitate privată, ce diferenţă e între o ştire şi o pseudo-informaţie, că lista cumpărăturilor preşedintelui la Sell Gross nu e o ştire, atunci nu ar mai fi posibile asemenea incidente. Cum am învăţat eu pe vremuri, o ştire nu e cînd un cîine muşcă un om, ci cînd un om muşcă un cîiine. Aş vrea să văd şi eu diploma de jurnalistă a domnişoarei de la Antena 3, să-mi demonstreze şi mie că are un exerciţiu minim al scrisului, că a fost expusă unui minimum de training. De cele mai multe ori pijişti, adică ziariştii de teren sunt persoane care au absolvit un liceu, în cel mai bun caz. Sigur, limbajul preşedintelui nu a fost cel mai fericit dar poate omul şi-a ieşit din pepeni, mai ales că fusese vînat pe sistem paparazzi vreun sfert de oră. Acum nu prea ştiu dar cred că Traian Băsescu nu este singurul om public de la noi care a fost vînat de copoii din presă, şi din cînd în cînd, coleric fiind îşi mai iese din pepeni. Despre maniere în presă ce să mai spun, la o masă rotundă la I.C.R. în care C.T.P. susţinea că Serbia lui Miloşevici duce o politică externă remarcabilă, şi eu eram de partea NATO şi a americanilor, şi după ce mi-am permis să-l contrazic, m-am trezit cu domnia sa peste mine, folosind un limbaj colorat, de tip pamflet, dar eu nu am spus nimic, pentru că ştiam ce mare pamfletar şi scriitor se ascunde sub chipul acesta pe care de atunci l-am văzut de sute de ori pe ecran. Şi cred sincer că e un om inteligent, dar extrem de şiret. Şi eu nu m-am supărat, deşi nu prea mi-au căzut la stomac acele vorbe.

 

Gata cu politica. Ce bine că s-a sfîrşit devenisem obositor şi apoi sunt lucruri mai frumoase sau mai interesante pe lumea asta decît politica. Sper să nu mai fie nevoie să revin la acest subiect prea devreme.