Vă dau o veste excelentă, arhiva corespondenţei integrale a lui Proust poate fi citită pe internet, la adresa http://www.library.uiuc.edu/kolbp/corf.html. Phillipe Kolb, devenit profesor în SUA, editorul ei francez a donat-o Universităţii Urbana Illinois, şi ea poate fi citită de orice cititor de franceză sau engleză. Toate romanele lui Proust se găsesc şi ele pe net, în engleză la Project Gutenberg Australia, într-o traducere cam aproximativă, a lui Scott Moncrieff, adnotată de Vladimir Nabokov la sânge într-un curs de literatură universală ţinut pe vremea când Pynchon îi era student, iar în franceză la Project Gutenberg. Cartea lui Mihail Sebastian nu s-a mai reeditat din 1938, se găseşte cred la Biblioteca Academiei Române. Prin librării sau pe la târguri de carte mai găsiţi memoriile cameristei lui, Celeste Albaret, Monsieur Proust, celebra Francoise din roman, tipărită la editura Eminescu, şi cartea lui Beckett despre Proust, la Humanitas. Grăbiţi-vă, s-ar putea să dispară!

Aveti raspunsurile elevului Marcel aici.

Eu le prefer în limba de origine, în franceză.

Chestionarul lui Proust

 

http://www.algoritma.ro/dilema/97/Chestion.htm

 

Sa va spun intâi povestea lui pe care nu o veţi găsi în Dilema veche, poate că nu i-au citit biografia lui Jacques Yves Tadie. Pe vremea când era elev la liceul Condorcet, Proust avea un caiet, cred că se numeau oracole în vremea când eu eram la şcoală unde îi ruga pe amici să-şi treacă impresiile. Evident după ce l-a scris şi l-a autoadministrat şi arăta cam aşa :

 

 

« Chestionarul lui Proust”

 

1. Principala mea trăsătură   2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat   3. Calitatea pe care o prefer la o femeie   4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei   5. Principalul meu defect   6. Îndeletnicirea mea preferată   7. Fericirea pe care mi-o visez   8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire   9. Locul unde aş vrea să trăiesc   10. Culoarea mea preferată   11. Floarea care-mi place   12. Pasărea mea preferată   13. Prozatorii mei preferaţi   14. Poeţii mei preferaţi   15. Eroii mei preferaţi din literatură   16. Eroinele mele preferate din literatură   17. Compozitorii mei preferaţi   18. Pictorii mei preferaţi   19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală   20. Ce urăsc cel mai mult   21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere   22. Cum aş vrea să mor   23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă   24. Deviza mea”

Nu vă indic deloc răspunsurile, Mihail Sebastian în studiul lui despre Corespondenţa lui Proust, unic în lumea întreagă dă un singur răspuns, pentru întrebarea nr. 20: Être separé de maman. Moartea mamei sale a constituit un mare şoc. Încercaţi să răspundeţi la întrebări, dacă vreţi voi căuta şi răspunsurile lui Proust, deşi nu sunt sigur că Tadie le dă chiar pe toate.

 

 

Sau dacă vă plictisiţi jucaţi jocul lui Roland Barthes( l-au jucat, în cărţile lor, şi E. Simion şi N. Manolescu) : J’aime şi je n’aime pas, îmi place, nu îmi place. Apoi comparaţi-vă răspunsurile cu aceşti trei critici.

 

 

Sau, un joc ceva mai actual, chestinarul lui Bernard Pivot, dar se pare că un alt realizator TV l-a făcut celebru, James Lipton. http://kryss.net/pivot/pivot.htm

 

 

Nu-i aşa că v-am dat destule teme pentru vacanţă?

 

 

P.S. Pivot a scris şi o carte, ultima cred, eu am răsfoit-o prin 2004 într-o uriaşă librărie coreeană, despre cuvinte, 100 mots a sauver. http://www.amazon.fr/gp/product/222614384X/402-2366327-3742537?v=glance&n=301061&s=gateway&v=glance

 

 

Nu aveam bani la mine şi nu am cumpărat-o mai ales că multe cuvinte mi-erau perfect necunoscute. Am regretat şi regret şi acum. În ţară am cumpărat cartea lui Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, o găsiţi şi în arhiva revistei Observator cultural, unde a apărut sub formă de serial, dacă aveţi chef să o (re)citiţi.

 

 Pe vremuri, când în barul Faculţăţii de Litere exista Cafeneaua critică, unde la iniţiativa lui Ion Bogdan Lefter personalităţi ale vieţii culturale se întâlneau cu studenţii, au sosit direct de la Paris doamna Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Noi am ascultat liniştiţi poveştile celor doi până în momentul când ne-a venit rândul să punem întrebări. Eu am întrebat-o deschis pe doamna Monica dacă îi plac romanele lui Lovinescu, spre exasperarea dlui. Ierunca, a sărit ca ars şi mi-a reproşat că pun o asemenea întrebare. Surpriză, doamna i-a făcut semn să se liniştească: “Lasă-l dragă în pace că nu e singurul căruia nu-i plac romanele lui Eugen Lovinescu”. Toată lumea a rămas cu gura căscată, ne-am fi aşteptat să le ia apărarea, erau totuşi scrise de marele critic, dar ea senină a recunoscut că nu-i plac. Era o lecţie pentru noi toţi, în fond spiritul critic prima şi asupra legăturii de sânge. Deşi Mite şi Bălăuca nu sunt nişte capodopere au foarte mult material documentar despre Eminescu, şi merită citite măcar de specialişti. Rămân însă volumele sale de critică, celebrele agende lovinesciene, şi la cestea se adaugă volumele fiicei sale, ciclul Unde scurte, o istorie a literaturii române transmisă pe undele radio de la microfonul Europei libere, La apa Vavilonului, extraordinara sa biografie, volumele de Jurnal şi de ce nu un volum document alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, istoria suferinţei mamei sale, doamna Ecaterina Bălăceanu Lovinescu. Acum nici nu mai există barul, poate o imensă nostalgie după acele şedinţe şi întâlniri aurorale.

 

P.S.

 

Domnul Virgil Ierunca, despre care aflasem absolut din întâmplare că a fost internat într-un spital parizian a încetat din viaţă la vârsta de 86 de ani. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 Iată cam ce se întâmplă în SF-ul nostru, evident privit de peste gard din galaxia Mainstream, din cea mai apropiată galaxie de acest fenomen. Dacă înainte de 89 activitatea febrilă a cenaclurilor din Timişoara, Sibiu, şi Bucureşti polariza foarte mulţi autori şi critici, majoritatea intraţi cu povestiri în volume personale sau antologii, acum lucrurile stau ceva mai prost. Printre scriitorii cei mai talentaţi ai momentului se numără Sebastian A. Corn, eu i-am citit doar romanul 2484 Quirinal Avenue, nume intrat şi în cartea lui Mircea Cărtărescu despre Postmodernismul românesc, Dan Doboş http://www.dandobos.ro/index.php?mod=article&cat=trilogia

 

autorul unei trilogii a Abaţiei şi Michael Hăulică, http://www.weblog.ro/michaelhaulica

 

semnatarul unei rubrici în revista Observator cultural şi a câtorva cărţi de povestiri, ultima se numeşte cred Aşteptând-o pe Sara, a fost publicată chiar la editura Millenium Press, care nu îi aparţine. Cam subţire recolta, după 16 ani de aşteptare. Evident editura Nemira şi-a dat to concursul dar aici au mers mai mult pe traduceri pentru că producţia autohtonă nu s-a ridicat întotdeauna la standarde de calitate suficient de ridicate pentru a obţine un B. T. Adică un Bun de Tipar.  Nu am timp acum să insist dar voi reveni cu câteva note despre SF-ul american, preferatul meu, desigur.

 Nu ştiu alţii de ce nu citesc cu atenţie dar eu când vreau să înţeleg ce s-a întâmplat înaintea mea, merg la documente. Un asemenea document înfiorător e jurnalul lui Mircea Zaciu, l-aş oferi drept literatură obligatorie studenţilor mei care doresc să înţeleagă care este esenţa comunismului. Aici sunt date complete despre legăturile dintre cercurile de scriitori şi uniii mecena comunişti( Gogu Rădulescu, Ion Iliescu, Curticeanu), cei care le rezolvau aprovizionarea cu carne şi cafea din magazinele partidului, le aprobau plecările în străinătate şi îi scoteau din tot felul de încurcături cu Nicolae Ceauşescu, îi invitau la mese sardanapalice, le obţineau permise de port armă şi îi luau cu ei la vânătorile locale conduse de secretari de partid şi în care lua parte însuşi marele vânător al ţării, Nicolae cel Deştept. Am avut mari vânători printre scriitori, citez doar câteva nume, D.R. Popescu, E. N., Ştefan Augustin Doinaş, Constantin Ţoiu. Cam asta a fost rezistenţa unora prin cultură, chiar I.D. Sârbu, după ce descrie cum a făcut rost de carne la Craiova, unde acest produs de lux se găsea mai uşor, conchide, considerându-se un tip norocos. Este şi motivul pentru care, Ion Iliescu a devenit brusc, după 1990, adoratul lor, pentru că era un activist de partid gen Gorbaciov, cu faţa umană, şi i-a ajutat pe mulţi oameni de cultură aflaţi la ananghie. Nemoianu nota în jurnalul său  Arhipelag interior că nu a fost deloc surprins când a auzit că Iliescu a câştigat alegerile, pentru că auzise de multe ori, inclusiv pe la Europa liberă, că dl. respectiv ar fi meritat să fie numit preşedintele României. În loc să visăm la un Havel sau Walensa ne-am trezit cu un Gorbaciov care ne-a tras înapoi cu 16 ani. Astfel că, în 1990 alegerile din luna mai au găsit societatea românească extrem de polarizată, cu un minuscul grup de intelectuali de dreapta în GDS, şi o imensă majoritate  tăcută de intelectuali admiratori ai lui Iliescu. Din 1990 până în 2006 am înţeles şi de ce erau aşa îndrăgostiţi de marele preşedinte atunci.

 Habar nu am dacă aţi citit Pavilionul canceroşilor, a lui Soljeniţân, singurul scriitor din lume care a scăpat de cancer, operat fiind de un celebru medic evreu, aruncat de Stalin în Gulag, în urma paranoicei idei a complotului medicilor evrei. Cu siguranţă, după ce închideţi paginile romanului, veţi vedea că între cancer şi comunism există o legătură intrinsecă. Dacă boala secolului XIX era sifilisul, cu siguranţă boala secolului XX, comunist pe o bună bucată a fost cancerul.

 

Că e aşa m-am convins cititnd corespondenţa lui I.D. Sârbu, vezi bio la  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_S%C3%A2rbu

 

din volumul Iarna bolnavă de cancer, titlul acesta extraordinar îi aparţine criticului şi editorului Cornel Ungureanu şi pasajelor din volumul mai vechi de corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Matei Călinescu şi Mariana Şora, Dincolo de cortină. Ideea apare, în forme uşor modificate, şi în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Din fericire, tehnologia modernă şi avansul democraţiei la noi ne permite să scăpăm de amândouă simultan, şi de cancerul roşu şi de boala propriu-zisă. Dacă aveţi timp în vacanţă, citiţi cărţile lui I.D. Sârbu unde veţi găsi câteva amintiri din era totalitară.

 Am citit de câteva ori romanul lui Jack Kerouak, On the Road şi mi-este practic imposibil şi acum să descriu ce anume din acest roman îl transformă într-o capodoperă a postmodernismului universal. Poate nebunia aceea, amestecul halucinant de droguri şi sex, atmosfera hyppie de revoluţie flower power, poate chiar personajul principal, şi pe deasupra geniul autorului său. Aflu azi de pe yahoo news http://news.yahoo.com/s/ap/20060726/ap_en_ot/books_on_the_road

 

că va apărea o nouă ediţie a acestui roman, versiunea uncut, editorul său a intrat în posesia unui manuscris pătat cu cafea din care multe scene foarte violente au fost cenzurate de însuşi autorul lor şi au căzut în momentul publicării. Pe o piaţă literară matură, cum e cea americană, unde există valori clar aşezate şi critici literari de talia unor Harold Bloom sau George Steiner, care nu scriu şuşe la comanda vreunei edituri sau ies pe piaţă cu cărţi pline de critică de întâmpinare, o asemenea veste a făcut furori. În America nu poţi ajunge conferenţiar universitar fără să publici măcar 5 sau 6 tratate de critică literară.

Capodopera lui Bulgakov este livrată telespectatorilor în fiecare duminică seară de TVR2, poate cel mai cult dintre canalele nostre de televiziune, asta după ce în lunile precedente am putut revedea un alt serial extraordinar, Decalogul lui Kieslowski. Ieri m-am stricat de râs, de fapt mi-am pus problema câte asemănări existau între Uniunea Scriitorilor din Moscova, din vremea lui Bulgakov, şi cea din Bucureşti, din vremea lui Zaharia Stancu şi chiar mai încoace. Regret numai că nu avem un Maestru, care să-i descrie aşa cum sunt, cu şalăul pregătit la restaurantul Uniunii, cu scandalurile pornind de la cine se duce în concediu la Vilele de la Eforie, corespondentul acelor datcha ruseşti, cu luptele pe spaţiile locative şi cu înmormântările pline de coroane cu aerul lor sinistru. Serialul de televiziune rusesc e o capodoperă, nu trebuie ratat cu niciun chip! Woland şi Motanul cel Negru sunt remarcabil conturaţi, iar dialogurile dintre Ponţiu Pilat şi Caiafa sunt absolut remarcabile, de altfel din distribuţie nu lipsesc cei mai mari actori ruşi ai momentului. Cred că noi nu vom putea produce un asemenea serial nici peste o mie de ani, pentru că m-am săturat de La bloc şi alte asemenea subproducţii autohtone.

În literatura noastră sunt rare cazurile în care autorii se hotărăsc să-şi noteze visele în Jurnal. Eu cunosc doar două, Mircea Eliade şi Mircea Cărtărescu, evident o fac din raţiuni total diferite, Eliade era un prieten al lui Jung iar Cărtărescu e o prelungire a unei zone onirice a literaturii române, cu rădăcini în Leonid Dimov, Mihai Eminescu şi alţii. Cazuri absolut speciale mi se par jurnalele de vise propriu zise, cred că în această categorie ar putea intra Jurnal în fărâme a lui Eugen Ionescu şi Oniria. Jurnal de vise a lui Corin Braga. Jurnalul în fărâme este rezultatul unei cure psiahanlitice la clinica doctorului Z. din apropierea Parisului, iar Oniria este un exerciţiu de supravieţuire, un dicteu automat care ar trebui să vindece un om închis într-un lagăr de concentare, căci aşa arăta România la sfârşitul anilor 80. Îmi place personajul feminino-oniric din carte, m-am îndrăgostit de Luiza Textoris, o variantă a Nadiei lui Breton sau a Zenobiei lui Naum. Cred că o parte din  visele lui Corin Braga au fost inventate ca şi cum acesta le-ar fi visat, mă refer aici la un vis kilometric cu Jung. Dacă au fost visate atunci e o performanţă să împingi anamneza lor până la cele mai infinitezimale detalii. Deşi e psihologul meu favorit şi i-am citit toate cărţile nu l-am visat totuşi niciodată. Am avut un singur vis cu Socrate, înaintea examenului la Filosofie. Acum îl visez mai mult pe tata, după moartea lui, se întoarce cu bagajele în bucătărie şi eu îl întreb de fiecare dată dacă s-a întors definitiv şi plâng prin somn. Şi eu îmi notez visele în jurnal, cred că acestea conţin mesaje dintr-o altă lume, poate cândva le voi aduna într-un asemenea jurnal autonom de vise. Despre toate acestea când voi închide capitolul din cartea mea despre vise, la care lucrez în această vară, se adună tot mai multe detalii, am senzaţia că nu voi reuşi să o finalizez niciodată. Toate cărţile mele sunt nişte şantiere, dacă voi reuşi să le închei vă spun şi vouă.