mayumablog

Dl. I. Suciu mi-a trimis o leapsa, ma achit de ea foarte rapid.

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Niciodată. Folosesc semne de carte.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Fiind critic literar şi avînd drept hobby literatura română, primesc foarte rar cărţi cu semnătura autorilor. Ultima carte am primit-o de la Vasile Ernu, este vorba despre Ultimii eretici ai Imperiului, penultima de la Dan Lucian Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste. Despre prima am scris deja pe blog, cealaltă e pentru un volum despre proza contemporană, i-am scris deja impresiile autorului pe email. Le mulţumesc amîndurora.

3. Citiţi în baie?

Da. Folosesc un sistem cu scripeţi, mă agăţ de tavan şi citesc cu capul în jos. Glumesc. În baie fac doar baie. Am citit în avion, shinkasen, într-o ricşă, în tren, pe vapor, în taxi, în autobuz, în metrou, şi-n alte locuri neconvenţionale.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Am scris pînă azi un blog şi vreo 25 de cărţi. Printre ele un roman, o carte de poezii, una de reportaje din Japonia şi Coreea de Sud. oricum cele mai multe cărţi nu sunt beletristice ci studii de critică literară, de arhetipologie, sau chiar de sociologie literară.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Sunt O.K. cred.

6. Care este cartea preferată?

Mi-este greu să fac această alegere. Toate cărţile sunt preferatele mele.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, pe multe le-am recitit deja, îmi place să recitesc mai ales cărţile care m-au impresionat în adolescenţă.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Păi mă întîlnesc cu ei frecvent, în general le spun adevărul, că mi-a placut sau nu cartea scrisă de ei. Sunt franc, de obicei impresia iniţială rămîne neschimbată.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Cu toată lumea. Cu studenţii mei, care mă suportă chiar atunci cînd devin digresiv şi le vorbesc despre autorii contemporani în timpul unui seminar despre poezia lui Eminescu, cu cititorii blogului, cu colegii de catedră, dacă aceştia îmi cer părerea.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

E o chimie secretă, se bazează parţial pe întîmplare, parţial pe cunoaştere.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Există cărţi obligatorii pentru unii, dar pentru alţii acestea sunt banale.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Acasă, în camera mea.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Nu-mi place să amestec lucrurile, cînd ascult Mozart nu citesc şi cînd citesc nu prea pot asculta muzică.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Adesea. Pe unele le-am introdus în bibliografia cărţilor mele. Am şi un gadget minunat, un palm top Sony Clie care acceptă mai multe formate dar pe care îl folosesc destul de rar pentru a nu-mi strica vederea.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Şi, şi. Nu mă deranjează să împrumut cărţi de la biblioteca Facultăţii de Litere, care are în jur de 100.000 de volume. Îmi cumpăr cărţi pentru anumite proiecte la care lucrez, de pildă cărţi despre Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica dacă lucrez la un volum consacrat acestor scriitori.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

O carte este pentru mine o enigmă. Pina ce termin sa o citesc. Dupa lectura devine o amintire placuta si intra in mine.

 Leapsa merge mai departe tuturor celor care iubesc cartile, la dragosh c si amicii lui.

Share on Facebook

 Un nou echilibru geopolitic a propulsat Republica Moldova pe o nouă orbită, europeană şi euroatlantică, iată cum previziunile mele din primăvara trecută s-au confirmat, vizita de curtoazie efectuată de preşedintele României la Chişinău a confirmat o dată în plus dacă mai era nevoie acest val reformator din politica de peste Prut. A cam trecut era confruntărilor şi a declaraţiilor belicoase ale preşedintelui Voronin, care a şters-o englezeşte la Moscova tocmai în zilele în care preşedintele nostru s-a deplasat cu o suită destul de mare de miniştri, tocmai pentru a sublinia caracterul pragmatic al vizitei, căci s-au discutat numeroase proiecte de colaborare bilaterală, inclusiv în domeniul învăţămîntului superior, unde s-ar putea relua colaborarea între universitatea B.P.Hasdeu din Cahul, aici cei de la Realitatea TV au făcut mult caz pe seama confuziei cu Kabul, dar cred că dacă ar fi în locul preşedintelui şi ar afla că alţi soldaţi români au căzut la datorie pentru a-şi îndeplini misiunea pentru patria lor, ar mai tăcea din gură puţin. Spre deosebire de podurile de flori absolut ineficiente din anii 90, acum colaborarea va fi parafată prin tratate şi contracte directe de colaborare, prin investiţii directe şi fuziuni de companii, căci Republica Moldova este o ţară cu o economie emergentă, cel mai mare producător de vinuri şi de şampanie din zonă, are şi avantajul că a păstrat vechile colhozuri şi nu a fărămiţat suprafeţele agricole, nu a distrus aparatura pentru irigaţii, cum s-a întîmplat pe la noi. Nu ştiu dacă ştiţi dar regina Angliei bea la fiecare masă un pahărel cu vin negru din Moldova, care are un puternic efect antioxidant. Eu am călătorit o singură dată în Republica Moldova, dintr-un motiv ceva mai terre a terre, dar proiectul respectiv nu a fost unul viabil, de fapt, dacă mă gîndesc bine Republica Moldova a fost una dintre primele ţări străine pe care le-am vizitat şi am rămas profund impresionat de eroismul acestor oameni, care se luptau de unii singuri cu cele mai vitrege condiţii de viaţă dar care nu şi-au pierdut nicio clipă identitatea românească. Era impresionant să vezi cum un domn în vîrstă de 80 de ani cînta în sotto voce un cîntec ostăşesc, învăţat în România, cînd fusese soldat în oastea majestăţii sale, regele Mihai I, cu cît respect vorbea el despre români, cît de mult însemnase pentru el acea luptă, nici măcar nu avea pensie, era considerat un simplu trădător de ţară şi regimul din acei ani nu-i recunoştea faptele de vitejie ci era considerat un simplu fascist care a luptat cu Antonescu.

Vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău a însemnat mai mult decît o simplă vizită de curtoazie, se vedea asta din emoţia cu care a comunicat cu oamenii simpli care l-au tratat ca pe o vedetă de talia lui Michael Jackson, scriam în urmă cu cîteva luni că acele steaguri ale U.E. şi României fluturate de tinerii disperaţi ai Chişinăului pe clădirea Parlamentului incendiat de trupele speciale ale lui Voronin vor primi un răspuns din partea S.U.A. şi a Uniunii Europene, şi iată că răspunsul a venit sub forma unor ajutoare financiare din partea FMI, evident condiţionate de reforme, exact ca la noi sau de declaraţii ale secretarului de stat american, dna. Hillary Clinton, cea care îşi arăta îngrijorarea pentru impasul în care au intrat discuţiile privind tratatul bilateral dintre România şi Republica Moldova pe tema graniţei comune. Ca pattern al extinderii europene, nu ai cum să fii invitat în casa comună europeană dacă nu te înţelegi cu megieşul tău, te cerţi mereu peste un gard ca o precupeaţă cu mîinile în brîu cum făcea Voronin, care îşi găsise în România duşmanul ideal şi cauza tuturor relelor din ţara lui, deşi cum spune proverbul e mai uşor să vezi bîrna din ochiul vecinului decît paiul din ochiul tău. România a fost obligată să încheie tratate cu vecinii, dar cel mai important a fost cel cu Ungaria, care a îngropat odată pentru totdeauna chestiunea veche şi cam spinoasă a Trianonului. Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a convocat o comisie asemănătoare celei condusă la noi de Vladimir Tismăneanu şi i-a rugat pe istoricii şi pe tinerii specialişti moldoveni să condamne de asemenea comunismul, dat fiind că numărul celor ucişi sau deportaţi în Gulagul siberian este uriaş, raportat la populaţie.  În urma vizitei, m-a impresionat profund dorinţa lui Traian Băsescu de a omagia pe soţii Doina şi Aldea Teodorovici şi pe poetul Grigore Vieru, nişte unionişti declaraţi, depunînd coroane de flori la mormintele lor, iată că şi poezia poate rupe graniţele artificiale şi vorbi despre unitate şi libertate, raporturile româno-moldoveneşti ar putea reveni pe făgaşul lor normal, România s-a angajat prin cuvîntul de onoare al preşedintelui, votat într-un număr uriaş de moldovenii cu cetăţenie română din Chişinău să grăbească şi să simplifice modul de acordare al cetăţeniei române, chiar şi persoanelor nerezidente pe teritoriul românesc, să diversifice modalităţile de colaborare bilaterală, să rezolve chestiunea interconectării sistemelor de alimentare cu gaze sau energie electrică, să acorde un număr mai mare de burse studenţilor basarabeni, să ratifice un tratat prin care licenţele sau doctoratele obţinute la universităţi din România să fie recunoscute în Republica Moldova şi vicerversa, diplomele moldoveneşti să fie recunoscute şi acceptate şi la noi, etc. Sunt toate nişte avantaje imediate, directe care vor fi uşor de sesizat de cetăţenii moldoveni, tineri sau mai în vîrstă.

 Colaborarea aceasta se va extinde şi diversifica probabil şi în domeniul cultural, România susţine prin stipendii acordate revistelor culturale de dincolo de Prut de limba română, redevenită limba oficială a statului, nici nu se putea altfel din moment ce Alexei Mateevici a scris cea mai frumoasă odă închinată limbii române, Institutul Cultural Român oferă burse şi stipendii artiştilor moldoveni, revista Contrafort desfăşoara o bună activitate culturală de vreo două decenii, teatrele din Chişinău joacă spectacole în cadrul marilor festivaluri de la noi, din Bucureşti sau Sibiu, editura Polirom a publicat o serie de tineri romancieri din Basarabia, bine primiţi de critica literară, dintre cei care s-au remarcat deja în spaţiul cultural românesc îi amintesc doar pe Vitalie Ciobanu, Vasile Gîrneţ, Constantin Cheianu, fraţii Vakulovski, Liliana Corobca, Dumitru Crudu, Călin Cebotari, Vasile Ernu, Vitalie Sprînceană, Igor Mocanu, etc. o parte dintre cei enumeraţi îmi sunt chiar amici, există deja o blogosferă culturală moldovenească la fel de interesantă cu cea de la noi, editura Cartier şi-a externalizat o parte din proiecte şi atrage în fiecare an tot mai mulţi autori români, poate că şi CNC ar putea să acorde bani pentru coproducţii cinematografice româno-moldoveneşti. Cred că aceste eforturi, mai ales informale, ar fi putut fi formalizate printr-un tratat de colaborare oficial, din acest motiv mi-a părut rău că din delegaţia care a plecat cu preşedintele la Chişinău nu a făcut parte şi noul ministru al Culturii, dl.  Kelemen Hunor. Poate preşedintele îl ia cu domnia sa data viitoare, cine ştie?

 Preşedintele Traian Băsescu, primit cu cea mai mare dragoste şi cu speranţă de locuitorii capitalei vecine a atras atenţia că reforma şi tranziţia care va urma va fi dură, am trecut şi noi prin ea timp de douăzeci de ani, pentru a împlini profeţia lui Silviu Brucan, dar că dacă există hotărîre şi determinare ea va putea fi dusă la bun sfîrşit cu bine şi că într-un orizont previbil de timp, de poate vreo două decenii Republica Moldova va urma exemplul surorilor ei baltice şi se va integra în NATO şi Uniunea Europeană. Voi urmări în continuare evoluţiile politice din ţara vecină care pare să intre tot mai mult pe orbita Occidentului. Dar echilibrul pare să fie fragil, nimic nu este ireversibil pe lumea asta, sper ca forţele raţiunii şi luminii să poată combate pe cele ale întunericului iar gestul lui Traian Băsescu de a efectua prima sa vizită oficială în noul mandat de preşedinte la Chişinău e unul mai mult decît simbolic.

Share on Facebook

Pe 27 ianuarie a murit marele prozator american J.D.Salinger, la virsta mai mult decit onorabila de 91 de ani, am mai scris pe acest blog despre cartile lui, nu stiu ce se intimpla, cred ca mi-au degerat semnele diactritice, dar nu vreau sa pierd ocazia si sa amintesc cititorilor mai de virsta mea ca prima intilnire cu romanul lui J.D. Salinger a avut loc la ora de engleza, cred  ca prin manualul de literatura engleza de clasa a X a exista un scurt fragment din text, da, pe vremea noastra mai faceam si ceva literatura, aud ca au scos-o din programa de licenta, a fost inlocuita cu un eseu, in fond la ce-ti mai foloseste literatura daca ai de gind sa lucrezi intr-o transnationala unde vorbesti zi  afacereza nu engleza lui Shakespeare sau Milton, Woolf, Joyce sau Salinger, cind profesoara de engleza ne-a adus The Catcher in the Rye si ne-a citit un cu totul alt fragment decit cel din manual, era o editie Penguin Books cu coperti colorate, pe vremea aia visam inca visul tatalui meu, sa ajung inginer constructor si sa lucrez cu el sa ma invete sa torn betoane, cum am facut pe la virsta de 4-5 ani cind ma lua cu el pe santier. Intilnirea aceasta avea sa ma marcheze definitiv, nu prea stiam eu ce-i aia adolescenta, traiam in mijlocul ei dar nu aveam termenii prin care sa o definesc, cel mult citisem Cararea pierduta sau La Medeleni, dar o definitie atit de cruda, de exacta a starilor mele nu intilnisem nicaieri. Am cerut De veghe in lanul de secara de la biblioteca si m-am identificat imediat cu eroul principal al cartii, mi se parea ca-mi vine ca o manusa rolul acesta de “rebel without a cause”, eram mult mai blind in relatiile mele cu maturii decit Holden Cauldfield, dar tipul mi-era un frate geaman. Mai tirziu, mult mai tirziu am citit pentru cursul de literatura americana restul cartilor sale, din Nine Stories mi-au placut enorma A Perfect Day for Banana Fish, pe care o consider una din marile short stories ale literaturii americane, evergreen, si Pentru Esme- cu dragoste si abjectie, cele care au avut un impact si asupra lui Mircea Cartarescu, dar si Franny si Zoey si Sus birna, dulgheri si Seymour. O introducere, doua nuvele publicate in anii 60, ma asteptam sa mai descopar si alte opere fantastice dar autorul a fugit pur si simplu din lume si a refuzat sa mai publice altceva, pe net am gasit din intimplare un volum de Uncollected Stories, dar nu era vreo editie critica ci textele erau culese de un fan din diverse reviste literare americane. Am inteles ca J.D.Salinger nu s-a oprit nici macar o secunda din scris, ar fi scris enorm, ar trebui sa existe o productie postuma uriasa, a scris pentru sertar, potrivit marturiei uneia dintre fostele lui prietene, Mainard, ar fi incheiat doua romane doar in perioada in care cei doi au fost impreuna, daca nu se repeta cumva cazul Urmuz. Dupa ce domnul arhivar D. Demetrescu s-a impuscat in cap din plictiseala toti prietenii se asteptau ca din celebrul cufar cu manuscrise sa se reverse o opera intreaga, in realitate au gasit doar cele citeva povestiri sau mici poeme publicate antum, rescrise de un milion de ori. Sper sa nu fie cazul lui J.D. Salinger, m-as bucura ca editurile americane sa ne bombardeze cu opera lui postuma, daca nu cumva autorul nu le-a jucat o farsa editorilor si nu le-a ars inainte, as vrea sa-i citesc jurnalul intim, sa aflu noi amanunte despre Lolitele cu care a trait departe de lumea dezlantuita, care erau tot mai tinere pe masura ce romancierul imbatrinea, dar sa nu dam dovada de voyeurism de tip Saint-Beuve si sa asteptam verdictul criticilor literari de meserie- paparazzi. J.D. Salinger era cel mai discret prozator american, in afara elusivului Pynchon, de la care nu avem nici macar o fotografie de decenii bune. In plus, tare as vrea sa vad un film biografic in genul celui turnat despre Truman Capote, americanii sunt mari specialisti si stiu sa-si omagieze scriitorii mari, cred ca si noi am putea invata ceva de aici, ca tot cheltuim banii C.N.C.-ului pe niste proiecte pornind de la scenarii absolut ridicole.

Daca toate aceste manuscrise publicabile postum nu vor fi descoperite, totusi, ne ramin cele patru cartulii, subtiri, care il vor transforma intr-un scriitor clasic american, un preferat al adolescentilor fara virsta si intr-un stilist fara tihna si fara prihana al limbii engleze. Good night, sweet prince of American literature!

Lectura suplimentara http://en.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

Share on Facebook

 A fost atît de frig încît au îngheţat şi circuitele Romtelekom, internetul meu are mari fluctuaţii, azi parcă a mers ceva mai bine, o fi efectul flăcării violete, blogurile concurente şi-au dat mîinile ca să-mi blocheze toate comentariile, de altfel televiziunile mereu în criză de subiecte au dezbătut marele război parapsihologic timp de o săptămînă, vestea a trecut Oceanul şi a intrat în paginile cu chestii ciudate în destule gazete americane, oricum eram ţara lui Dracula, a vampirilor şi dragonilor, acum mai avem şi politicieni din formaţia viola, acum au trecut la lupta pentru putere din PSD, s-au produs deja nişte fracturi neaşteptate, mă refer la polemica dintre grupul de la Cluj şi Ion Iliescu, încă destul de influent în partid, dar este normal să se întîmple nişte reaşezări în partidele care au pierdut alegerile. Personal, nu cred că se va ajunge la o fisură, mitul fundamental al unităţii în jurul liderului suprem va funcţiona şi de data aceasta. Eu cred că soarta lui Mircea Geoană este deja pecetluită, cineva trebuie să plătească din nefericire cred că Geoană este un fel de ţap ispăşitor, probabil o nouă grupare va prelua conducerea la vîrf, dacă vor reuşi să-i atragă pe baronii locali. Chiar şi PNL se pregăteşte intens pentru un congres extraordinar care va avea loc la Braşov, cică îmbină utilul şi plăcutul, şi acolo vom vedea dacă liderii locali vor reconfirma puterea taberei Crin Antonescu, sau dacă vor exista alte păreri alternative. Pot apărea unele surprize, deşi nu cred că există coapte condiţiile naşterii unei noi generaţii de politicieni, mai e mult pînă departe, pînă vor apărea şi la noi profesionişti ai politicii, profesionalizaţi şi educaţi, cum există în marile partide din Franţa, SUA, Germania, Italia, Spania, etc.

În privinţa PDL şi acest partid parcurge o zonă de purgatoriu, la iniţiativa a doi europarlamentari, dl. Cristian Preda, distins universitar şi politolog şi dna. Monica Macovei, cea care a lansat destule discuţii critice la adresa unor decizii ale conducerii acestui partid destul de eclectic, s-a convenit că o clarificare doctrinară, o rebranduire a ideologiei, o schimbare a siglei şi denumirii, prin adoptarea celei de partid popular şi afilierea la o familie politică europeană, evident, preluînd şi unele elemente din defuncta doctrină creştin democrată, s-ar produce o clarificare şi o cristalizare absolut necesare pentru faza de evoluţie actuală a democraţiei de la noi. Cred că dezbaterea lansată de dl. Preda şi continuată de dna. Macovei privind modul de selecţie a cadrelor unui partid merită preluată şi de celelalte partide mari, pentru că argumentul decisiv al selecţiei ar trebui să fie profesionalizarea iar nu mărimea contului din bancă, vezi recentul succes la beizadelei Honorius Prigoană în alegerile anticipate pentru colegiul I din sectorul I al Bucureştiului.

Share on Facebook

Pentru că toată lumea vorbea despre Avatar, filmul lui James Cameron, mi-am luat şi eu inima-n dinţi, deşi nu am văzut încă varianta 3d, ci una clasică, 2d, doar aşa ca să-mi fac o idee dacă filmul merita atîta tam-tam, şi am rămas plăcut surprins. Scenariul nu este cine ştie ce, aş spune că-s vreo două lipite, dar perspectiva cu extratereştrii cei răi a fost răsturnată, s-a mai întîmplat chestia asta cu indienii cei buni din Dansînd cu lupii, o fi efectul corectitudinii politice şi al votului pentru administraţia Obama, cine ştie, de data aceasta cei înrolaţi în Infanteria stelară sunt cei care invadează planeta Pandora, şi vor să pună mîna pe un mineral extrem de important şi de neobţinut. Nici vorbă de extratereştrii cei răi, de altfel Sigourney Weaver este cunoscută din seria Aliens, unde se lupta cu tot felul de monştri, aici joacă rolul unui om de ştiinţă, Grace, care va muri pentru o idee. La povestea asta se lipeşte perfect o alta, pe planeta respectivă trăieşte o civilizaţie în deplină armonie cu natura luxuriantă care îi înconjoară, studiată cu atenţie de cîţiva oameni de ştiinţă cu ajutorul unor fiinţe clonate şi dirijate de nişte oameni, şi aceştia sunt Avatarii. Care arată aşa îngrozitor şi datorită faptului că s-a lucrat cu computere care nu sunt suficient de puternice, nu pot procesa atîtea date încît să poată reproduce perfect chipurile oamenilor. Mă rog, fiind vorba despre un basm, un soi de fantasy amestecat cu space opera, oamenii de ştiinţă sunt, de fapt, de partea locuitorilor planetei iar fostul soldat rămas fără picioare, Jake va deveni prin intermediul avatarului său, conducătorul şi liderul spiritual al mulţimii de Navi, adunaţi într-o mare bătălie finală, exact ca-n Stăpînul inelelor. De la Tolkien încoace nimic nu se mai poate inventa în materie de fantasy aşa că reţeta cea mai bună este cea verificată, şi romanul poate fi translatat oriunde în timp, fie în filme sf, fie în jocuri pe computer. Ideea că nişte lingvişti au pus la punct o limbă specială seamănă din nou cu limba elvish, inventată de Tolkien. Nu prea îmi dau seama cît din film datorează rolurilor interpretate de oameni, pentru că nu prea mă aşteptam la prea multe chestii, este adevărat că aceşti Navi au o filosofie proprie, apropiată de cercurile ecologiste, şi că pot comunica cu sufletele celor plecaţi dintre ei şi cu zeitatea care îi patroneayă, Eiwa, deci au un soi de metafizică naivă, uşor budistă, pentru ei fiecare vietate ucisă contează,  se roagă pentru ca zeul să le ia sufletele lupilor ucişi, şi la final animalele planetei dau o mînă de ajutor băştinaşilor şi îi ajută să-i termine pe oameni. Din nou Tolkien. Sunt uşor de recunoscut foarte multe clişee, bunul sălbatic al lui Jean Jacques Rosseau, dragostea luciferică dintre Jake Sully şi o femeie Navi care îi conduce chiar ceremonia de iniţiere, acum nu prea am înţeles de ce nişte fiinţe atît de perfecte nu se reproduc decît într-o formă apropiată de cea umană, adică fac sex sub un copac, de ce nu se pot clona singure, dar mă rog, cui îi pasă pînă la urmă. Nu aş spune că filmul este rasist, cum s-a mai spus, sau că sunt prea multe atacuri la adresa civilizaţiei moderne, cu care este clar că James Cameron nu prea se înţelege bine. În rest, planeta Pandora te ajută să plonjezi în această lume virtuală, generată pe computer, mai bine decît o pot face jocurile pe computer, şi cred că în 3d experienţa poate fi senzaţională. Recomand filmul celor care vor să înţeleagă ecologia, lanţurile trofice sunt absolut complete, nu insist pentru că nu toată lumea se pricepe, oricum modelul natural şi societal a fost proiectat de nişte specialişti. Se pare că un om perfect ar trebui să aibă coadă, am văzut un serial pe Discovery în care era prevăzut că un asemenea accesoriu ar reduce cu nult tensiunile din coloana vertebrală, nu-i exclus ca pe viitor să ne crească un asemenea apendice, la sugestia geneticienilor şi prin intermediul ingineriei genetice. Te pierzi pur şi simplu în această junglă virtuală, şi uiţi pentru cîteva ore de realitate, nu spun că asta ar fi ceva extraordinar, din calea afară de nou, dar filmul de la fraţii Lumină încoace e o formă de magie, entertainment şi spre deosebire de orice roman S.F. are la dispoziţie aceste efecte speciale absolut senzaţionale care îl transformă într-o hiperrealitate, similară simulacrelor descrise de Jean Baudrillard într-un eseu, Simulacra and Simulations. Filmul lui James Cameron este o perfectă grefă postmodernă peste realitatea imediată, şi un soi de joc de glezne pentru imaginaţie, dă de pămînt cu orice blockbuster american vizionat de mine, pe lîngă el dinozaurii, seria Indiana Jones, Stăpînul Inelelor, Jurrasik Park, şi atîtea şi atîtea filme turnate după benzile desenate ale editurii Marvel par meschine şi lipsite de sens.  Cred că, pentru toată această investiţie, care a dus cinematograful într-o altă eră, care abia începe şi va însemna cea mai mare revoluţie de la apariţia sonorului, merită să vedeţi filmul, vorba lui James Cameron, filmul a obţinut recent Globurile de aur pentru cea mai bună regie şi cea mai bună peliculă, “dacă nu l-aţi văzut, sunteţi singurul”.

Share on Facebook

A trecut şi aniversarea celor 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu şi mi-am dat şi eu cu părerea despre Eminescu pe Wikipedia, aveţi linkul aici http://www.realitatea.net/iulian-baicus–dezbaterea-despre-eminescu-pe-wikipedia-este-la-fel-de-acerba-ca-si-cea-din-critica-literara_695645.html. E o variantă foarte condensată a discuţiei de circa 20 de minute pe care am avut-o cu autorul articolului pe mobil, eu mai spusesem şi alte chestii, cum ar fi că opera lui Mihai Eminescu a atras atenţia cercetătorilor străini, că, printre alţii, Alain Guillermou, Rosa del Conte, Amita Bhose s-au interesat de opera poetului şi i-au consacrat cărţi sau articole, sau că diferiţi critici au cercetat anumite teme din opera sa, mă gîndesc la studiul recent despre anii berlinezi al Ilinei Gregori, o contribuţie biografică de valoare la eminescologia tradiţională. Interesul indienilor pentru opera lui Mihai Eminescu, de exemplu, s-a soldat cu traducerile în hindi făcute de Amita Bhose, iar în epoca interbelică Mircea Eliade l-a tradus chiar şi în sanskrită, cu ajutorul iubitei sale din aceea perioadă, Maitreyi Devi. Din cîte ştiu a mai fost tradus în greacă sau în latină, este posibil să fi fost tradus chiar şi în esperanto. Am mai spus că poezia lui Mihai Eminescu reprezintă de fapt baza canonului poetic românesc, că nu există un poet care să conteze care să nu fi lăstărit din trunchiul poeziei sale, vezi studiul celebru al lui Harold Bloom, Canonul european, şi că, de fapt, nimeni nu îi poate contesta poziţia de poet naţional, deşi este destul de criticat în ultima vreme. Cred că au mai fost şi alte idei, dar este suficient atît. Poate că o să le dau o formă scrisă cîndva…

Share on Facebook

 Un virus ciudat mi-a atacat blogul şi nu am mai fost capabil să intru în el şi să scriu, devenise un soi de omul invizibil, mă scuzaţi dar în perioada imediat următoare încerc să găsesc o soluţie tehnică, mă mai sfătuiesc cu cineva şi poate reuşesc să-i dau de capăt. Ghinioanele se ţin lanţ şi în noul an, din cîte se pare, am început-o cu stîngul. Pînă atunci recitesc teatrul lui Eugene Ionesco, ieri seară am terminat Regele moare, mă tot gîndesc cum naiba în limba franceză moartea poate fi atît de reflexivă, vezi titlul piesei, Le roi se meurt, autorul observa că primul traducător al ei, Ion Vinea, a murit la propriu la ăuţin timp după ce a finalizat traducerea, asta da identificare, hait, a trecut şi anul centenarului Eugene Ionesco şi eu nu am scris cartea cu care mă tot lăudam, sunt în criză totală de inspiraţie, crampa scriitorului cred că se numeşte, deşi eu nu simt nicio crampă ci doar o imensă oboseală, mai ales acum că am aflat că dl. Mihai Şeitan, porecla pe care otomanii i-o dădeau lui Mihai Viteazu doreşte să ne impoziteze cu vreo 30 la sută drepturile de autor, sunt aşa de mari încît după ce se aplică impozitul se vor vedea la microscop, mai cred că titlul piesei lui Ionesco are un buzunar ascuns, în sensul că cineva îi pregăteşte regelui moartea, sau că aceasta are o anume procesualitate. A fost un val de proteste mai ales în rîndul mogulilor din presă/patronatului în privinţa impozitării jurnaliştilor dar mi se pare o tîmpenie, am foşti colegi de la Titu Maiorescu care sunt jurnalişti, de social, politic sau cultural, i-am întrebat cum o mai duc şi mereu se plîng, cred că jurnaliştii fac parte din categoria cea mai nefericită de oameni, cei care pot să-şi piardă job-ul în orice clipă, iar marile ziare încă refuză să-i angajeze cu carte de muncă şi-i exploatează mai ceva ca pe negri din Coliba unchiului Tom, cred că au şi ei nevoie ca cineva să plătească pentru ei CAS şi o contribuţie pentru o pensie iluzorie, nu m-am făcut jurnalist tocmai pentru că mi-era pur şi simplu frică de faptul că aş putea să-mi pierd locul de muncă peste noapte, fără preaviz. Sigur pentru cei cu salarii uriaşe pentru crainicii TV sau pentru aşa auto-intitulatele vedete de televiziune, aţi observat că sunt vedete din astea în fiecare trust, de pildă în Pro TV magazin găseşti interviuri cu cei din Media pro, predomină vedetele de la Acasă sau Pro TV, în Jurnalul naţional poţi citi interviuri cu oamenii de la antene,  există întodeauna soluţia asigurărilor private sau a abonamentului la o clinică privată, ei îşi permit, au venituri foarte mari, eu mă gîndesc la reporterii de teren, la bieţii pijişti, cum îi numesc francezii, cei care îşi pierd timpul alergînd ca iepurii de cîmp după ştiri şi care aduc sînge proaspăt sistemului. Nu îi consider jurnalişti şi cred că nici ei nu ar trebui să se considere aşa pe cei care fac parte dintr-o armată de analişti, de tot felul, politici, economici, sportivi şi care se plimbă pe ecrane şi au ajuns să se citeze unii pe alţii, ei sunt mai degrabă tipi care îşi schimbă opiniile în funcţie de direcţia în care bate vîntul sau de patronul postului care îi plăteşte. Jurnalismul înseamnă să pui accent pe ştire şi pe reportaj, genurile cele mai delicate şi mai interesante, şi nu să umpli paginile ziarelor cu opinii, pentru asta există blogurile, sau posturile TV. Dacă apreciez ceva la tinerii jurnalişti români talentaţi este modul în care au înţeles că jurnalismul pune accent pe episteme nu pe doxa, căci ziarul nu-i făcut să te dăscălească ci să te informeze, dacă vrei să fii deştept şi să te formezi du-te la Universitate sau la B.C.U. Ziarul doar te informează, are drept axe principale trei momente, azi, ieri, mîine, îi mulţumesc domnului O. Butoi şi mai apoi domnului profesor Sorin Preda pentru toate aceste concepte ale jurnalismului, pe care mi le-am fixat mai apoiitd diverse tratate de teoria presei scrise sau audiovizuale. Chiar dacă cei care azi lucrează în presă şi au terminat alte facultăţi nu au idee de asemenea chestiuni ar trebui să se profesionalizeze, să urmeze măcar un masterat sau un curs post-universitar la o facultate de Jurnalism, pentru că a învăţa acest domeniu de la cei mai vechi înseamnă a-i prinde legile după ureche, o formă de lăutărism, cum ar fi numit-o Noica.  

În al doilea rînd foarte puţini absolvenţi de la Facultăţi de Jurnalistică, de Stat sau particulare profesează, unii au fost obligaţi de munca foarte stresantă să se recalifice şi au ajuns să lucreze prin marile companii străine. Ziarele au rezistat multă vreme şi datorită faptului că nu au prea dat nicio atenţie calificării oamenilor şi pentru că au lucrat cu aceşti underdogs, cu oameni care preferă mcjoburi, adică slujbe bine plătite dar de scurtă durată care nu cer nicio calificare, iar asta a afectat nivelul intelectual al presei româneşti şi a contribuit la tabloidizarea ei. Nu se pot plînge azi că peste 50 de ziare au dat faliment, că vreo 1500 de jurnalişti sunt şomeri, oricum nivelul lor era absolut catastrofal, cred că  trebui mult mai multe să dea în continuare faliment pentru a atinge nivelul unei prese decente, de informaţii, care există deja în ţările occidentale. Nici editurile nu prea mai angajează redactori cu carte de muncă, redactorii cu experienţă au cam ieşit din sistem, esste greu să găseşti oameni de carte, sper să nu se enerveze că o dau din nou exemplu pe doamna Denisa Comănescu, care a trecut pe rînd pe la editurile Univers, Polirom şi acum e la Humanitas, rara avis, au murit majoritatea editorilor buni sau îngrijitorilor de ediţii, iar ca să formezi un asmenea şoarece de editură îţi trebuie decenii, editurile mari de azi preferă să lucreze pe baza acestui sistem al contractelor punctuale, de aici perspectiva deloc roz al celor care fac munci destul de grele, cum ar fi redactarea, tehnoredactarea sau corectura unei cărţi de a ajunge direct în stradă, cînd se fac restrîngeri de activitate.

Cu toate acestea dezavantajul major îl constituie discontinuitatea unui plan editorial. La noi producţia culturală autohtonă este înnecată de traduceri, care se fac în mod haotic, cine înfiinţează o editură ar trebui să aibă un portofoliu editorial pregătit pentru vreo 2 sau 3 decenii înainte. Multă vreme sindicatele din aceste domenii au oprit legea presei şi a publicaţiilor sau tipăriturilor care nu se referea la cenzură cum credeau ei ci ar fi asigurat niscai drepturi sindicale celor care şi-au ales o asemenea carieră liberală. Nici legea dreptului de autor nu-i mai bună, dacă tot se discută despre asta juriştii de la Ministerul Culturii ar putea să arunce un ochi peste ea şi să vadă că nu se prea poate aplica şi că datează de pe vremea lui Pazvante, şi că nu respectă nici măcar convenţiile europene semnate de România, comunistă sau democrată.   

 În altă ordine de idei, mă mai pregătesc să-mi cumpăr un volum din colecţia Adevărul din teatrul lui A.P. Cehov, ca să nu se mai plîngă că nu i-am amintit deloc aici, dacă ar fi avut în colecţie mai multe titluri clasice ar fi fost poate mai prezenţi, săptămînile astea au cîteva chestii bune, Departe de lumea dezlănţuită, aka Far from the Madding Crowd, poate aţi văzut măcar filmul, abia dacă am apucat să spun cîteva cuvinte în aceşti trei ani despre Thomas Hardy sau Henry James, doi mari romancieri ai secolelor trecute şi am chiar în plan şi achiziţionarea a vreo trei patru titluri vacante din mult anunţata colecţie Jules Verne, speram să le pot găsi în anticariat dar sunt cam rufuroase, aşa că le prefer pe cele noi, mai ales că au şi ilustraţii în plus. Poate că ar fi drăgutz dacă după cele 40 de titluri publicate iniţial în urmă cu 30 de ani de editura Ion Creangă, primul a apărut cu un an înainte să mă nasc eu şi ultimul prin 1992, care acum pot fi achiziţionate în doar 10 luni, să ia în considerare şi posibilitatea să publice şi celelalte titluri, nu doar cele din seria Voyages extraordinaires ci şi romanele istorice, şi cele cîteva cărţi biografice despre Jules Verne, dar cine ştie dacă se va întîmpla astfel, s-ar putea să existe niscai probleme de copy-right. Aveţi grijă, cele noi apar într-o cu totul altă ordine, aşa că fiţi nişte cumpărători avizaţi. Dacă părinţii nu vi le-au cumpărat cînd eraţi mici puteţi fi nişte părinţi model care investesc în imaginaţia copiilor lor şi faceţi un efort, sunt o lectură minunată pentru băieţi, nu prea ştiu dacă au acelaşi efect asupra fetelor, cred că nu, am testat pe studentele mele, transformate uneori în cobai, în sens nobil, pentru că lor le mai povestesc la seminar pasaje din cărţile la care lucrez. Reacţia lor a fost destul de anemică, de unde eu am dedus că nu prea le place Jules Verne, care a devenit un scriitor care se predă la cursul de literatură franceză. Tot Jules Verne, săracul, ţine pasul cu industria editorială modernă, mai că-mi vine să mă întreb dacă nu cumva oamenii şi-au pierdut imaginaţia între timp, dar nu vreau să devin patetic.

 Şi mai vreau să scriu cîte ceva despre un senzaţional serial BBC realizat după romanul lui Charles Dickens, Bleak House, pe care mi-l dooresc difuzat la TVR sau TVR Cultural în prime time, că-i mai tare decît celebra serie Forsythe Saga. Vedem tot felul de telenovele din astea, ne-am apucat să filmăm dar nu ca să ne amuzăm Regina sau Aniela dar nu poţi vedea o ecranizare a unei cărţi de literatură română, habar nu am saga Comăneştenilor, Hallipilor sau măcar Cronica de familie. Nu am idee dar cred că francezii nu au sărit peste ciclul Rougon Macquart, dacă da înseamnă că şi ei sunt ca noi, nu dau prea mare atenţie moştenirii literare. În schimb de la britanici am putea să luăm lecţii. Ţineţi-mi pumnii să rezolv chestia cu virusul, nu de alta dar azi am avut pitici pe creier, căci nu mai pot ţine acest blog, postînd doar de la facultate. Să auzim numai de bine!

P.S. E OK, cică virusul e de la ei, adică de la Weblog, măcar am sufletul împăcat că lucrurile revin, treptat, treptat, la normal.

Share on Facebook

  Multă lume a vorbit laudativ despre Memoriile părintelui Bartolomeu Anania, am aflat azi cu stupoare din Evz http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/882376/Bartolomeu-Anania-fata-cu-reeducarea/

că domnia sa, un înalt prelat cam schismatic şi avid de putere al B.O.R.,  l-a turnat în tinereţe pe marele teolog şi scriitor Andre Scrima la Securitate, poate aşa arata isihasmul pe sub rotonda plopilor aprinşi, fără soţ, cred că nu îi voi mai cumpăra sau citi cartea după acest anunţ, avea şansa să recunoască în Memorii faptele acelea, azi prescrise, dar a ratat-o la timp. Preferam legendele frumoase din cărţile domniei sale, recunosc că omul are un mare talent, şi că a dat una din cele mai frumoase versiuni ale Bibliei în limba română. Eu îl aşezasem pe acelaşi plan cu Gala Galaction, autorul unui superb jurnal intim, şi cu alţi scriitori teologi de la noi, dar n-a fost să fie…

Share on Facebook

Am descoperit la anticariat un volum de poezii la care ţin imens, Lotopoeme al Ninei Cassian, acum nu mă întrebaţi de ce, îmi plac mie poeţii mai ciudaţi, e.e.cummings, Jabberwacky, celebrul poem al lui Lewis Carroll, care era şi un mare poet, by the way, poemele în limba spargă ale Ninei Cassian, poemele lui Sorin Gherguţ, Caragialeta lui Şerban Foarţă, textele lui de pe albumul celebru al trupei Phoenix, un mare poet alexandrin, dispărut prematur dintre noi, Mihai Ursachi, cel care l-a inventat pentru lumea poeziei pe Palmierul Talipot, lumea de jucării, borcane şi bucătării de vară a lui Emil Brumaru, dar şi pe părintele lui Mopete, mon semblable, mon frere, Mircea Ivănescu. Cu toţii sunt poeţii mei ciudaţi şi dragi, le recitesc poeziile, uneori le mai citesc şi studenţilor, dar nu toată lumea are receptaculi pentru poezie, bag samă. Dar pentru cei care iubesc poezia română, atîta cît este, cu bunele şi relele ei, transcriu un sonet în limba spargă de Nina Cassian, da, ştiu, în tinereţe era o adversară a Americii şi pe urmă a emigrat acolo, am văzut-o mai demult într-un interviu la T.V.R. Cultural, era cu un pahar de vodcă în mînă, se oprea în mijlocul frazei şi mai sorbea un pic, dar îşi păstrase la aproximativ 80 de ani creierul limpede, am văzut într-o librărie o carte de memorii dar nu am avut timp să o răsfoiesc, oricum a inventat o limbă poetică, cred că e a doua după limba leopardă, inventată de un poet avangardist care s-a convertit ulterior la marxism, mai exact la poezia proletcultistă, dl. Virgil Theodorescu, ei bine sonetul are nevoie de un traducător, din limba spargă în limba română, de aceea vă rog să-mi spuneţi ce aţi înţeles din el.

“Au înmorit drumatice miloave

Sub rocul catinat de nituraşi.

Atîţia venizei de bori mărgaşi…

Atîtea alne strămătînd, estrave… 

Nicicînd guluiul arfic, bunuraşi,

N-a tofărit atîtea nerucoave.

Era, pe cînd cu veli şi alibave,

Cozimiream pe-o şaită de gopaşi.

Dar azi mai tumnărie-mi pare stena

cu care golful feric m-a clăuns

şi zura-i nedă, mult eleentena…

Doar vit şi astrichie-n telehuns.

Îmi zurnuie, sub noafe, melidena

Şi linful zurnuie, răuns, prăuns…”

Dacă vi se pare uşor şi credeţi că puteţi vorbi cu mare talent limba spargă, ia încercaţi să scrieţi şi voi nu un sonet întreg ci măcar un catren, cu precizarea că trebuie să  respecte absolut toate regulile morfologice şi sintactice ale limbii romne. La logică învaţasem o singură propoziţie “Piroţii carotează elatic” dar aici e vorba totuşi despre un poem întreg. La treabă, vorba lui Bacovia, “sunt trist, mi-au dat de scris”.

Share on Facebook

1. Betina Arnim, O cunună pentru Clemens Brentano

2. James Joyce- Nora Barnacle, Corespondenţă

3. Franz Kafka- Felice Bauer, Milena Jezenska

4. Scrisorile imaginare ale Marianei Alcoforado, reluate în literatura română de scrisorile doamnei T., ambele fiind scrise de autori bărbaţi

5. Hannah Arendt-Martin Heidegger

6. Corespondenţa amoroasă dintre Abelard si Heloise

P.S. Aştept alte nominalizări şi votul dvs. final.

P.P.S. Cele două topuri vor să fie un preambul la o cronică despre volumul colectiv al studenţilor de la Litere despre scrisorile de dragoste.

Share on Facebook